În seara aceea Roberto privea încă o dată cerul. Îşi amintea cum la Griva, cînd se prăbuşise de vechime capela familiei, preceptorul acela al lui carmelitan, care căpătase experienţă în Orient, dăduse sfatul să se reconstruiască acel mic oratoriu după moda bizantină, în formă rotundă, cu o cupolă centrală, care nu avea absolut nimic de a face cu stilul ce se obişnuia în Monferrato. Însă bătrînul Pozzo nu voia să-şi bage nasul în chestii de artă şi de religie şi ascultase sfaturile omului aceluia sfînt.

Văzînd cerul de la antipozi, Roberto îşi dădea seama că la Griva, într-un peisaj înconjurat din toate părţile de coline, bolta cerească îi apărea precum cupola oratoriului, bine delimitată de strimtul cerc al orizontului, cu una sau două constelaţii pe care era el în stare să le recunoască, aşa încît, din cîte ştia, priveliştea se schimba de la o săptămînă la alta, mai ales că se ducea să se culce devreme, nu avusese niciodată cum să-şi dea seama că el se schimba chiar şi în decursul aceleiaşi nopţi. Şi astfel cupola aceea îi păruse totdeauna stabilă şi rotundă, şi drept urmare, la fel de stabilă şi de rotundă concepuse şi lumea în întregul ei.

La Casale, în centrul unei cîmpii, înţelesese că cerul era mai larg decît credea el, dar părintele Emanuele îl convingea mai mult să-şi imagineze stelele descrise prin simboluri, decît să le privească pe acelea ce-i stăteau deasupra capului.

Acum, spectator antipod din nesfirşita întindere a unui ocean, cuprindea cu ochii un orizont nesfirşit. Iar sus, deasupra capului, vedea constelaţii nemaivăzute pînă atunci. Pe cele din emisfera lui le citea după imaginea pe care alţii i-o fixaseră deja: aci simetria poligonală a Carului Mare, colo exactitatea ca de alfabet a Casiopeei. Dar pe Daphne nu avea figuri gata ştiute, putea să unească orişice punct cu oricare altul, să scoată din ele imagini ale unui şarpe, ale unui uriaş, ale unei coame sau coade de insectă otrăvitoare, pentru ca apoi să le desfacă şi să încerce alte forme.

În Franţa şi în Italia observa şi în cer un peisaj definit ca de mîna unui monarh, care fixase liniile străzilor şi ale serviciilor poştale, lăsînd printre ele petele pădurilor. Aici, în schimb, era pionier într-un pămînt necunoscut, şi trebuia să hotărască ce cărări aveau să lege o culme de un lac, fără vreun criteriu de alegere, pentru că nu existau încă oraşe şi sate pe coastele unuia sau pe malurile celuilalt. Roberto nu privea constelaţiile: era condamnat să le instituie uimit. Rămînea că totul se aranja ca o spirală, ca o cochilie de scoică, un vîrtej.

Ma uitam zilele trecute la postul despre Daphne, si la imaginile pe care le furasem de pe o alta pagina. Atunci, cand le luasem nu ma gandisem, prea mult la ele. Acum am ramas surprins cand am vazut ca una e facuta de Matthaeus Merian. La postul cu orasul Casale, crezusem ca tocmai il descoperisem pe gagiu, si cand colo mai postasem despre el. E ca si cum ai recunoaste un loc pe care l-ai mai vazut odata.

Altceva vroiam sa spun. Citesc acum ultima carte a lui Eco, “De la arbore spre labirint”, si vreau sa redau un subcapitol. Dar pana una alta, vreau sa povestesc altceva.

E vorba despre una dintre primele mele amintiri, de pe vremea cand tocmai invatasem sa vorbesc. Imi aduc aminte lucrul asta, deoarece s-a facut mare haz de spusele mele, si nu intelegeam ce-i asa de comic.

Nu stiu cati ani aveam. Plecam de la bunici, ca ai mei cred ca stateau la oras, eram la o curba pe ulita, intr-o noapte. Era cer senin, si cred ca era luna plina. Cred ca aceasta era printre primele mele iesiri, noaptea. Tata ma ducea in brate, si datorita felului cum ma tinea, ma uitam spre cer. L-am intrebat ce-i chestia aia galbena (cred ca era luna plina) – probabil doar am aratat cu degetul si am zis, – Ce-i aia? La tara, ulitele nu-s luminate, dar cand e luna plina, se vede destul de bine si noaptea.

Tata mi-a zis ca-i “luna”. Si eu l-am intrebat apoi, de ce sunt asa multe “luni” pe cer. Nu stiu ce raspuns mi-a dat, probabil ca a zis ca-s stele, dar stiu ca i-a amuzat povestea asta. Eram nemultumit totusi, ca nu-mi raspunsese la intrebare. Luna lumina destul de bine de una singura, nu intelegeam rostul celorlalte luni.

M-au apucat si pe mine povestile acuma. M-am molipsit de la Eco. Imi amintesc de asemenea biserica de la bunica-mea din partea mamei. Era saracacioasa, in comparatie cu biserica din sat la tata. Daca la tata, era plina de imagini, in celalalt sat, era un tavan mai mult alb, cu ceva albastru pe alocuri, si stelute. Stelute aurite pe tavan, cam atat. Ar trebui sa revad aceste locuri, probabil ca au repictat-o acum.

Mai mare fiind, in alta seara cu cer senin, eram afara stateam intr-un sezlong. Stateam cu capu pe spate, povesteam cu cineva fel de fel de prostii. Si stiu ca am avut un soc. Era ca si cum as privi in gol. De parca eram la marginea unei prapastii, in care as fi putut pica. Exact aceasta senzatie. Daca pana atunci, stelele si cerul acopereau, protejau ca o cupola, imaginati-va o sageata venind de sus inspre pamant, deodata aceasta sageata si-a schimbat directia.

Daca pana atunci eu eram centrul, acum ajunsesem pe margini. Eu ma uitam la alte lumi. Trecusem prin tavan, si eram in cadere libera. Aberez.

Vreau sa redau subcapitolu cu pricina, si sa tac deocamdata. Imaginile, le-am luat de pe net, si nu sunt exact cele din carte.

1.5. Labirinturi

D’Almbert vorbise despre labirint si, fireste, cauta sa exprime conceptul cu ajutorul celui de hara fara a putea vorbi despre un model topologic de retea polidimensionala. Arborele lui Porfir reprezenta incercarea de a reduce labirintul, polidimensional, la o schema bidimensionala. Insa am vazut ca si in acest simplu instrument de clasificare arborele regenera la fiecare pas labirintul (cel al diferentelor).

Se cere, fireste, sa ne intelegem asupra conceptului de labirint, deoarece sunt trei tipuri de labirint (cf. Santarcangeli 1967, Bord 1976, Kern 1981).Labirintul clasic, cel din Knosos, este unicursal: de cum se intra in el, nu se poate sa nu ajungi in centru (iar din centru nu se poate decat sa gasesti iesirea). Daca labirintul unicursal ar fi “desfasurat”, am avea in mana un singur fir, acel fir al Ariadnei, pe care legenda ni-l prezinta drept mijlocul (strain de labirint) pentru a iesi din labirint, pe cand, de fapt, nu era altceva decat labirintul insusi. In acest sens, labirintul unicursal nu reprezinta un model de enciclopedie.

Labirintul clasic (unicursal)

Al doilea tip este labirintul manierist sau Irrweg. Irrweg-ul propune optiuni alternative, toate parcursurile duc la un punct mort, cu exceptia unuia singur, care duce la ieşire. Daca ar fi desfasurat, Irweg-ul al lua forma unui arbore, a unei structuri cu fundaturi (in afara de una). Se pot comite erori in el, esti obligat sa te intorci pe propriile-ti urme (intr-un anume sens Irrweg-ul functioneaza ca o diagrama de flux).

Labirintul Manierist (Irrweg)

Labirintul de al treilea tip este o retea, in care orice punct poate fi in legatura cu orice alt punct.

O retea nu poate fi desfasurata. Aceasta si pentru ca, in timp ce labirinturile primelor doua tipuri au un interior (propria lor complexitate) si un exterior, dinspre care se intra si catre care se iese, labirintul de al treilea tip, extensibil la infinit, nu are nici exterior, nici interior.

Fiindca orice punct al sau poate fi legat cu orice alt punct, iar procesul de conexiune este si un proces continuu de corectare a conexiunilor, structura lui ar fi intotdeauna diferita de cea care era cu o clipa mai devreme, iar de fiecare data l-am putea parcurge urmand niste linii diferite. Asadar cine calatoreste prin el trebuie sa invete sa-si corecteze continuu imaginea pe care si-o face despre el, fie aceasta o imagine concreta a unei sectiuni (locale), fie o imagine ordonatoare si ipotetica ce priveste structura lui globala (imposibil de cunoscut, atat din motive sincronice, cat si din motive diacronice).

Retea

O retea este un arbore plus infinite coridoare care-i leaga nodurile unele de altele. arborele poate deveni (in plan multidimensional) un poligon, un sistem de poligoaneinterconexe, un imens megaedru. Dar aceasta comparatie este inca inselatoare: un poligon are limite exterioare, pe cand modelul abstract al retelei nu are.

In Eco (1984, 2) alesesem, ca metafora a modelului retea, rizomul (Deleuze si Guattari   1976). Fiece punct al rizomului poate fi conex cu orice alt punct; se spune ca in rizom nu exista puncte sau pozitii, ci numai linii, insa aceasta caracteristica e indoielnica, pentru ca orice intersectare de linii creeza posibilitatea identiicarii unui punct; rizomul poate fi imbucatatit si reconectat in orice punct; rizomul este antigenealogic ( nu e un arbore ierarhizat); daca rizomul ar avea un exterior, prin acest exterior ar putea produce un alt rizom, deci nu are nici inauntru nici afara; rizomul este demontabil si reversibil, susceptibil de modificari, o retea multidimensionala de arbori, deschisa in orice directie, creeaza rizom, ceea ce inseamna ca orice sectiune locala a rizomului poate fi reprezentata ca un arbore, cu conditia sa se stie ca e vorba de o fictiune datorata unor motive de comoditate proviziorie; nu se da o descriere globala a rizomului nici in timp, nici in spatiu, rizomul justifica si incurajeaza contradictia: daca fiecare nod al lui poate di conectat cu orice alt nod al lui, din orice nod se poate ajunge la orice alt dar, dar se pot verifica si procese tip loop; rizomului i se dau intotdeauna doar descrieri locale; intr-o structura rizomatica lipsita de exterior, fiece viziune (fiece perspectia asupra lui) provine intotdeauna dintr-un punct intern al lui si, dupa cum sugereaza Rosenstiehl (1979), aceasta este un algoritm miop – in sensul ca orice descriere locala tinde satre o pura ipoteza privind  globalitatea retelei. In rizom, a gandi inseamna a te misca pe bajbaite, adica prin conjecturi.

Fireste ca suntem indreptatiti sa ne intrebam daca aceasta idee de enciclopedie deschisa n-ar putea fi dedusa din unele mentiuni ale lui Leibniz si dintr-o eleganta metafora din Encyclopedie sau daca nu cumva li se atribuie acestor stramosi ai nostri idei care au fost dezvoltate abia mult mai tarziu. Insa faptul ca de la dogmatica medievla a lui Arbor Porphyriana si prin ultimele tentative de clasificare ale Renasterii am trecut treptat la o conceptie deschisa asupra cunoasterii isi are radacinile in revolutia copernicana. Modelul arborelui, ca repertoriu care se voia finit, oglindea conceptia unui cosmos ordonat si inchis in el insusi, asupra propriului numar definit si inalterabil de sfere concentrice. Odata cu revolutia copernicana, mai intai Pamantul se muta la periferie si incurajeaza perspective schimbatoare asupra universului, apoi orbitele, din circulare cum erau, devin eliptice, aducand in criza un alt criteriu de simetrie perfecta, si, in fine, mai intai in zorii lumii moderne, odata cu ideea cusaniana a unui univers ce-si are centrul peste tot si circumferinta nicaieri si apoi cu viziunea bruniana a infinitatii lumilor, universul stiintei se straduieste treptat sa mimeze forma universalului planetar.