Ma gandeam zilele astea cum ar fi, sau mai bine zis, cum ar fi fost o intalnire intre cei doi. Poate, s-or fi intalnit ..mai stii?
Sa ne imaginam o astfel de intalnire.
Sa zicem ca ar fi candva prin 1983 . Sunt 20 de ani diferenta intre ei. In ’83 Eco avea 51 de ani, iar Steinhardt 71. Pozele sunt oarecum din acea perioada. Cea cu Eco, e dintr-un documentar despre Numele Trandafirului – filmul (deci probabil e de prin 1986) si cea cu Steinhardt nu stiu din ce an e.
In ce limba ar fi vorbit? :)
Din ce am citit, Steinhardt stia vreo 11. Eco nu sta nici el prost la domeniu asta. Totusi pe Steinhardt mi-l imaginez mai aproape de franceza, habar n-am de ce.
Probabil ca ar fi vorbit amestecat, trecand de la o limba la alta, dar ii vad vorbind banalitati. Unii oameni cred ca se inteleg fara sa vorbeasca prea mult.
Ar fi afara. Ar mirosi a fan proaspat cosit, merele ar fi bune de strans, dar e si izul ala de ceata care se simte toamna. Ar sta undeva intr-un foisor, poate gustand un pahar de vin si niste branza.
Printre altele ar vorbi si despre carti. Probabil ca l-ar duce sa-i arate biblioteca si cartile de care are grija. Ar mai sta apoi la umbra si-ar mai rontai niste mere. Cam asa-i vad eu. … nu e cine stie ce descriere. Dar noh! Cata palarie, atata minte :))
Intr-o cartulie a lui Steinhardt am gasit un articol intitulat “Cu privire la Numele Rozei“. Numele trandafirului a fost publicata in italiana in 1980. In 1984 a fost publicata in Romania. Steinhardt a citit-o inainte, probabil in versiunea originala. Asta zice Steinhardt despre Numele Trandafirului:
***
Socotesc util a încerca să desprind particularităţile unei cărţi oarecum ciudate, care a stârnit multă vâlvă, a cunoscut un strălucit succes pe plan mondial şi se prezintă sub forma unui foarte compozit roman. Mă refer la Numele Rozei de Umberto Eco, pe larg comentat şi în mică măsură tradus de Secolul 20, nr. 8-9-10 / 1983.
Prima precizare: Il nome della rosa nu este, în ciuda aparenţelor, un roman istoric şi poliţist, deşi acţiunea se petrece în 1327 şi povestirea cuprinde – ca la Edgaw Wallace – o serie de morţi năprasnice. (Nota bene: e mai corect să spun morţi năprasnice, nu crime: fiindcă cele şase cadavre găsite de-a lungul a şase zile consecutive într-o mănăstire benedictină din nordul Italiei nu sunt victimele directe ale unei aceleiaşi mâini ucigaşe – precum ar fi cerut tipicul poliţist – ci rodurile unor imprejurari încâlcite şi mult ori mai puţin fortuite implicate, ce-i drept, într-o singură succesiune de întâmplări şi otrăviri cu iz senzaţional, lor adăugându-li-se o sinucidere şi un asasinat în ziua a şaptea.
A doua: nu e nici un roman propriu-zis istoric, în ciuda numeroaselor, întinselor pasaje consacrate evenimentelor şi intrigilor politice ale perioadei. Cadrul istoric alcătuieşte numai arierplanul necesar accenturii caracterului haotic, focos, şi crâncen al incidentelor narate. Potrivit a fost ales veacul al XIV-lea, al dezlănţuirii războiului de o sută de ani, al marii schisme din biserica apuseană, al ciumei negre, al exacerbării rivalităţii dintre papa şi împărat, al banditismului even epidemic, al tuturor calamitatilor. (Romanul, din acest punct de vedere, al cronologiei, e presărat cu observaţii nostime şi pitoreşti: bunăoară pomenirea ochelarilor şi furculiţelor, pe atunci mari şi uimitoare noutăţi.)
A treia, dar nu e, deopotrivă, nici un autentic roman detectiv, explicaţia finală dovedind că nu a fost vorba de asasinate voite şi coerent legate între ele. Cât despre motivul declanşator al tragediei, se poate afirma că, în perimetrul literaturii poliţiste, nu merită mai mult decât menţiunea “suficient”.
A patra: e, cumva, o apologie creştină ori anticreştina? Deloc. Nu este un roman apologetic: creştinismul nu-l defăima şi nu-l slăveşte. Dar monahii sunt înfăţişaţi cu belşug de slăbiciuni şi păcate! Răspuns: acestea poartă o marcă strict individuală, nu pun în discuţie validitatea credinţei lor, teoriile şi crezurile nejudecandu-se după uscaturile din cuprinsul obştii care se supun respectivelor teorii şi crezuri. Conflictele dintre papa şi împărat, dintre pretendenţii la papalitate, dintre diversele ordine călugăreşti sunt descrise, ironic şi întru totul nepărtinitor, drept ceea ce au şi fost: accidente, peripeţii, păţanii ale mersului istoriei.
Dacă nu-i roman istoric, roman poliţist, roman istorico-politist ori roman apologetic, înseamnă că Numele rozei scapa oricărei definiţii? Câtuşi de puţin. E, limpede şi cert, o parabolă. O foarte contemporană şi totodată atemporala parabola al cărei sens major este denunţarea şi defăimarea fanatismului, teroarei şi falsei gravitaţi (austerităţi, solemnităţi). Un aprig rechizioriu împotriva dogmatismului, intrasigenţei axiologice, furiei doctrinare. Învăţătura lui Guillem de Baskerville, călugărul franciscan, eroul cărţii, detectivul, înţeleptul, liberalul se rezumă în silă şi oroarea faţă de orice formă de absolutism şi tâmpă habotnicie. Cenzură îi este odioasă. La fel ipocrizia. Toruerii îi dezvăluie nu numai bestialitatea ci şi volnicia de a-l transforma pe cel căreia i se aplică în drogat şi demonizat[1]. Impetous îi displace şi gravitatea (emfază) în exprimarea adevărului, adevărurile (la plural) fiind foarte relative. Să avem dreptate cu socotinţa, cu modestie şi-n chip îngăduitor. Să nu aplicăm legile, chiar şi bune, cu cerbicie şi fără discernământ. Să avem întotdeauna vie, în sinea noastră, conştiinţa relativităţii lucrurilor şi să ne ferim a fi mai logici şi încruntaţi, a deveni severi căpăţânoşi, cruzi şi prin fire expuşi primejdiei de a ne lua prea în serios, în tragic. Să ne deprindem a zâmbi: de nu, logica de gheaţă şi gravitatea teroarei şi torturii, omorului şi delaţiunii. Zâmbetul şi moderaţia, doar ele ne pot salva. Ele, antidot sigur împotriva otrăvirii sufletului şi minţii cu fanatism.
Aceasta-i lecţia rezoneurului cărţii şi a cărţii însăşi. Pentru a o formula cât mai pregnant şi a o răspândi pe zone cât mai largi, autorul a recurs la învesmântarea ei cu podoabele şi nurii romanului istoric şi poliţist (care se bucura de îndoită putere de atracţie a unor genuri literare îndeobşte îndrăgite). Parabola, desigur, e destul de naiv camuflată, nu însă fără graţie, verva şi talent[2]. Maeştrii literari ai autorului sunt Anatole France (de la el: însuşirea nenumăratelor interminabile titluri de cărţi latineşti), Herman Hesse (de la el: imaginea celor doi vizitatori sosiţi pe-nsearte într-o abaţie medievală şi partea romantico-magica a fabulei), Thomas Mann (de la el: incontestabilele elemente baroce şi predilectia pentru lungimi şi amănunte, pentru enciclopedism), Ernst-Robert Curtius, a cărui vastă lucrare Literatură europeană şi evul mediu latin a fost din plin folosită. Pe linie poliţista: Arthur Conan Doyle, fireşte, Guillem de Baskerville şi Adso de Melk figurând pe Sherlock Holmes şi pe doctorul Watson. Baskerville e numele – îl ştiu toţi amatorii de proză “criminală” – primului caz al cronicii lui Holmes (The hound of the Baskervilles), iar Adso e un Watson tânăr, mai aproape de ipostaza-i românească, băiatul Taxon (Taxon băiete, zise genialul detectiv, adu-mi o ţuică să mă încălzesc), decât de originalul britanic. După aceea, Poe: bibliotecă (spaţiu primordial, adevărat axis mundi ori loci), manuscrisele misterioase, multiplicitatea alfabetelor, descifrarea cripticei însemnări ce va deschide uşa camerei secrete, călugărul erudit, ucigaş indirect, fanatic şi orb (la propriu; iar denumirea – Juan de Burgos – de îndată o aminteşte pe a bătrânului scriitor orb J.L. Borges), îmbinarea cărturăriei cu trama poliţistă pe el îl evoca; Chersterton (creatorul preotului-detectiv, Father Brown, şi primul care nu s-a sfiit a pune laolaltă consideraţiile filosofice şi dizertaţiile teologice cu misterul poliţist); S.S. Van Dine (al cărui Philo Vance este şi el un detectiv rafinat, inteligent şi meşter psiholog). Dar mai ales Dorothy Sayers. Mai întâi că autoarea aceasta de romane detective a fost şi dramaturg, a scris piese cu subiect teologal. Apoi, şi în special, pentru că eroul ei, lordul Peter Wimsey, e tot atât de atotştiutor, doct, livresc şi subtil ca şi Părintele Guillem. De Gaudy night, roman deopotrivă poliţist şi universitar – se petrece la Oxford, citadela a învăţământului medieval, şi-i un adevărat foc de artificii cultural! – se apropie Il nome della rosa mai mult decat de orice altă scriere. Il nome e o carte remarcabilă dar cu totul originală nu e, de vreme ce a precedat-o cu câteva decenii Guady night!
Defecte? Multe: lungimi inutile (hiperbolice), excesiv de amănunţite expuneri arhitecturale, supraproducţie de titluri de cărţi (reale, imaginare) latineşti şi orientale, surplus de erudiţie (ia uneori aspect de exhibiţionism cerebral), o destul de puerila vrere de a scandaliza, rătăciri şi adăstări pe cărări lăturalnice. De nu se numără, toate printre procedeele curente ale autorilor genului anchetator, cale adică de a deruta lectura, de a-l pierde în labirinturi nesemnificative pe cel care citeşte, a-i distrage atenţia de la firul conducător, a-l împiedica să descopere el pe criminal! (Şi aceasta chiar, foarte probabil, sunt.)
Il nome della rosa: întrucât e pastişă poliţistă, eşafodaj istorico-teologic: izbutită, biruind lungimile şi digresiunile, vioaie, pe urmele lui G.K.Chesterton, Anatole France (a se vedea şi Răscoală îngerilor), Dorothy Sayers: excelente modele; întrucât e operă literară: cu defecte şi calitaţi, prisoselnic inundată de erudiţionism; întrucât e parabolă antifanatică: admirabilă contribuţie la o cauză bună. Şi aceasta din urmă trăsătura justifică totul.
Pentru înţelegerea psihologiei personajelor, nimerit este a nu uita că alde Holmes, Lord Peter Wimsey, Father Brown, Guillem de Baskerville sunt – în esenţă şi-n tonalitatea Simonei de Beauvoir – nişte prea iscusiţi şi mult voitori de bine mandarini. Inteligenţa pusă în slujba binelui şi a libertăţii, iată numele de taină al rozei! şi acest sens i l-a dat poate şi evul mediu făcând din trandafir predilectul simbol al purităţii.
[1] Rândurile despre tortură sunt revelatoare: “Un singur lucru îl excită pe animal mai abitir decât plăcerea, şi acela-i durerea. Sub efectul torturii trăieşti aidoma ca sub stăpânirea buruienilor care stârnesc vedenii. Tot ceea ce ai auzit povestindu-ti-se, tot ceea ce ai citit îţi vine în minte de parcă ai fi purtat nu spre cer, ci spre iad. Sub tortura spui nu numai ce vrea inchizitorul, ci şi ceea ce îţi închipui tu că-i poate fi pe plac, fiindcă se făureşte o legătură – cu adevărat drăcească legătura – între tine şi el…Toate acestea le ştiu, Ubertine, am făcut şi eu parte din tagma oamenilor care cred că odrăslesc adevărul cu fierul roşu. Ei bine, afla, incandescenţa adevărului e de cu totul alt soi decât a fierului roşu. Sub tortura, Bentivegna poate să fi dat glas minciunilor celor mai năstruşnice, pentru că nu el vorbea, ci luxura sa, demonii sufletului său.
-Luxura?
-Da, există o luxură a durerii, după cum există o luxură a umilinţei.”.
