Am cam tras chiulul, nu am mai adaugat nimic de ceva vreme. Mi-a mers si netu prost, si nici nu prea am avut timp. In plus, sunt asaltat de atat de multe lucruri despre care nu am habar incat imi pare ca orice as scrie ar fi o mare gogomanie. Mai citesc si recitesc, ce mai gasesc despre aceasta carte, dar nu se gasesc multe. Multe dintre articolele asa zis “de specialitate”, fac o multime de erori, sau se axeaza prea mult pe o singura idee (sau cel putin asa imi pare mie). Am o banuiala, in privinta lui Saint Savin, dar trebuie sa mai adun amprente, dovezi si alte probe.. :)
Nu pot sa mi-l scot din cap nici pe Manzoni asta, cu logodnici lui. Imi pare ca am fost nedrept in articolul precedent. Cand nu te poti exprima, mai bine taci.
Uite ce zice Eco despre Manzoni si Logodnici (de ce se scrie cu doi de “i”?), in doua dintre cartile sale:
In Logodnicii un preot de ţară din secolul al vii-lea a cărui principală însuşire este laşitatea, în timp ce se intorcea într-o seară acasă recitîndu-şi breviarul, vede ceva ce n-ar fi dorit în ruptul capului să vadă, şi anume doi inşi …iniei care stau şi-1 aşteaptă. Un alt autor ar dori să satisfacă imediat nerăbdarea noastră de cititor şi ne-ar spune pe loc ce anume se petrece: cut to the chase. Manzoni nu face aşa. El face ceva care cititorului i se pare de neconceput. Iroseşte mai multe pagini, bogate în amănunte istorice, ca să ne explice cine erau bandiţii pe vremea aceea. Iar pe urmă, după ce ne-a spus asta, îl readuce în scenă pe don Abbondio, dar nu-1 face să se întîlnească cu bandiţii. Intîrzie în continuare:
“”Că cei doi pe care i-am descris mai sus stăteau acolo ca să aştepte pe careva, era un lucru prea evident; însă ceea ce-i displăcu mai mult lui don Abbondio fu aceea că-şi dădu seama, din anumite-gesturi, că cel aşteptat era el. Pentru că, la apariţia lui, aceia se priviseră unul pe altul în ochi, ridicînd capetele, cu o mişcare din care se ghicea că îşi spuseseră: el e; cel ce stătuse cu picioarele încrucişate, se ridicase, tîrindu-şi picioarele pe stradă; celălalt se dezlipise de lingă zid; şi amîndoî îi veneau în întîmpinare. El, ţinindu-şi întruna breviarul deschis dinainte-i, ca şi cum ar fi citit, îşi înălţa privirea pe deasupra, ca să le iscodească mişcările, şi văzîndu-i cum vin chiar în întîmpinarea lui, fu asaltat in pripă de o mulţime de gînduri. Se întrebă în grabă swea hii, dacă, între el şi ciomăgari, era vreo ieşire de uoară, la dreapta sau la stînga; şi-şi răspunse în graba ca nu. Işi făcu în pripă o socoteală, dacă păcătuise cumva împotriva vreunui potentat, împotriva vreunui ins nia răzbunător; dar, chiar şi în tulburarea aceea, martorul consolator, conştiinţa, îl făcea sa se simtă întrucîtva ocrotit-ciomăgarii însă se apropiau, privindu-l ţintă. îşi duse arătătorul şi mijlociul la guler, ca pentru a şi-l aranja; şi, tot ocolindu-şi gîtul cu cele două degete, îşi întorcea în timpul ăsta capul îndărăt, strîmbîndu-şi şi gura, şi privind cu coada ochiului, pînă unde putea, ca să vadă dacă nu vine cineva, dar nu văzu pe nimeni. Îşi aruncă ochii, pe deasupra zidului peste cîmp: nimeni; apoi, altă privire mai scurtă pe drum, înaintea lui; nimeni, decît ciomăgarii. Ce să facă?”"”
Ce să facă? Observaţi că această întrebare este direct adresată nu numai lui don Abbondio, dar şi cititorului. Manzoni e maestru în a-şi amesteca naraţiunea cu neaşteptate “şi prefăcute apeluri la cititorii săi, iar acesta e printre cele .mai puţin prefăcute, Ce-aţi fi făcut dumneavoastră în locul lui don Abbondio? Acesta e un exemplu tipic despre felul cum autorul model, sau textul. îl invită pe cititor să facă; plimbare inferenţială. înfîrzierea foloseşte la a stimula această plimbare. Să se observe, apoi, că cititorul, evident nu se întreabă ce să facă, pentru că e clar că don Abborrt n-are nici o cale de scăpare. Cititorul îşi vîră şi el degetele pe sub guler, dar nu ca să se uite înapoi, ci ca sa privească înainte la desfăşurarea acţiunii: este invitat întrebe ce-ar putea să vrea doi ciomăgari de la omul liniştit şi inofensiv. Eu n-am să vă spun ce. Dacă nu aţi pînă acum Logodnicii, rău aţi lacul, şi ar fi momentul citiţi. Oricum, aflaţi că totul porneşte de la întîlnirea de sus.
Am putea să ne întrebăm însă, dacă mai era necesar ca Manzoni să introducă informaţiile acelea istorice desji r’ie plătite. Se ştie foarte bine că cititorul e ispitit să sară . %i^~~~sT orice cititor al Logodnicilor a făcut astei, cel P • prjma dată. Ei bine, chiar şjrUmpul care se cere ca sâ* \ r frjp^ii paginile ce nu se citesc. Face părte dintr-o strategie ‘.”r’iTvă pentru că autorul model ştie (chiar dacă de multe ori autorul empiric n-ar şti să exprime concerta…..
într-o ori: ce parte din conţinutul povestirii.
That the two described above were on the lookout for some one, was but too evident; but what more alarmed Don Abbondio was, that he was assured by certain signs that he was the person expected; for, the moment he appeared, they exchanged glances, raising their heads with a movement which plainly expressed that both at once had exclaimed, ‘Here’s our man!’ He who bestrode the wall got up, and brought his other leg into the path: his companion left leaning on the wall, and both began to walk towards him. Don Abbondio, keeping the breviary open before him, as if reading, directed his glance forward to watch their movements. He saw them advancing straight towards him: multitudes of thoughts, all at once, crowded upon him; with quick anxiety he asked himself, whether any pathway to the right or left lay between him and the bravoes; and quickly came the answer, – no. He made a hasty examination, to discover whether he had offended some great man, some vindictive neighbour; but even in this moment of alarm, the consoling testimony of conscience somewhat reassured him. Meanwhile the bravoes drew near, eyeing him fixedly. He put the fore finger and middle finger of his left hand up to his collar, as if to settle it, and running the two fingers round his neck he turned his head backwards at the same time, twisting his mouth in the same direction, and looked out of the corner of his eyes as far as he could, to see whether any one was coming; but he saw no one. He cast a glance over the low wall into the fields – no one; another, more subdued, along the path forward – no one but the bravoes. What is to be done?
“Sase plimbari prin padurea narativa”
Don Abbondio si oameni lui don Rodrigo
*******
Vom spune, mai curînd, că un text narativ introduce semnale textuale de tip diferit pentru a sublinia că disjuneţia care urmează a se produce este relevantă. Să le spunem semnale de suspens. Pot consta, de exemplu, într-o amînare a răspunsului la întrebarea implicită a cititorului. Să ne gindim la paginile despre decrete pe care Manzoni le introduce între apariţia tîlharilor în faţa lui don Abbondio şi povestirea a ceea ce-i vor spune tîlharii. Pentru mai multă siguranţă, autorul se străduieşte să ne semnaleze şi starea de aşteptare a personajului (care coincide cu a noastră şi în acelaşi timp întemeiată) de două ori, înainte şi după digresiunea despre decrete :
(27) „/■■■/ văzu ceva ce nu se aştepta şi nici n-ar ji dorit să vadă : doi bărbaţi, stind [..■] (urmează descrierea tîlharilor, pe urmă se inserează - alimentînd suspens-ul - lunga discuţie despre decrete ; apoi textul se reia cu alte semne de suspensie).
[...] Că cei doi inşi înfăţişaţi rnai sus stăteau acolo aşteptind pe cineva, era mult prea evident [...]
[...] Îşi puse imediat întrebarea dacă între tîlhari şi el era vreo cărare [...]
[...] Işi cercetă grabnic amintirile, ca să-şi dea seama dacă nu cumva păcălutuise împotriva vreunui puternic [...] Îşi virî arătătorul si mijlociul miinii stingi între git şi guler [...] apoi aruncă o privire pe deasupra zidului, spre cîmp [...] Ce să facă ? *
Uneori semnale de suspens sînt date de diviziunea pe capitole, prin care sfîrşitul capitolului coincide cu situaţia de disjuncţie. Uneori, naraţiunea avansează în episoade şi introduce o perioadă de timp obligatorie între întrebare (nu întotdeauna implicită) şi răspuns. Spunem atunci că intriga, la nivel de structuri discursive, acţionează în pregătirea aşteptărilor Cititorului Model la nivel de fabulă, şi că destul de des aşteptările cititorului sînt sugerate descriind situaţii explicite de aşteptare, deseori spasmodică, ale personajului.
Lector in fabula
Scuze, pentru greselile din citatele de mai sus. Dar cartile sunt scanate….si cam asha apar. Nici eu nu le-am putut citi ca lumea, si nu am gasit versiunea in engleza. Asta e.
Adaug si o imagine, care nu are nici o legatura cu acest post, sau cu cartea si siteul nostru, dar cine stie poate-i gasim vreo legatura in viitor.
E mai frumos un text cu poze, nu?
Velazquez - Meninas (1656)
