Work in Progress

Aşa că Lilia se aplecă să-l sărute, dar nu îndrăzni, mai vrînd şi mai nevrînd, de trei ori îşi apropie buzele de suflarea dorită, de trei ori se retrase, apoi strigă: “O, da, da, de nu mă-nlănţui, nu voi fi niciodată liberă, nu voi fi castă dacă Domnia ta nu mă vei lua cu sila!”

***

So Lilia bent to kiss him, then did not dare. Willing and unwilling, three times she held her lips to the desired breath, three times she drew back, then cried: “Oh yes, yes, if you do not ensnare me, I shall never be free, I will not be chaste if you do not violate me!”

 

Jurnalul unui traducator, William Weaver

Auzisem (sau citisem) pe undeva ca William Weaver, traducatorul lui Eco in limba engleza, a scris o carte despre pataniile lui cand a tradus Insula din ziua de ieri. Ma asteptam sa fie ditamai cartea, cu discutii pe text, diferite versiuni, greutati pe care le-a intampinat la tradus etc. Eram innebunit sa pun mana pe cartea asta, mai ales pentru ca parea atat de greu de gasit. Nu dupa putine stradanii am reusit sa-i dau de capat, si sa o gasesc. Nu e o carte, e un articol publicat de William Weaver in New York Times Book Review din 19 Noiembrie 1995, intitulat: “In Other Words: A Translator’s Journal”.

Am sa-l reproduc in totalitate aici. Daca vor fi probleme cu copyrightu, sa ma contactati si-l sterg. Pana una alta il bag aici, cei cat de cat pasionati de Insula, cred ca vor fi incantati sa-l citeasca:

***

In Other Words: A Translator’s Journal

by William Weaver

New York Times Book Review 19 Nov. 1995: 16-20.

IN mid-December 1993, I telephoned Umberto Eco to wish him a good Christmas and asked him, casually, about his plans for the holiday. He and his family would be going to their country house at Montecerignone, in the mountainous Alto Montefeltro region of central Italy. “And I’ll write the next to last chapter of the novel,” he said, adding: “I’ve already written the last chapter.”

The novel — whose title I did not yet know — had been in progress for several years, and I had had some tantalizing foretastes of it; but still, I was surprised to learn it was so near completion. For me, it was momentous news, for, once completed, the book would become the central concern of my waking life for many months.

As it turned out, it was April before I finally had my hands on a nearly final draft of the novel. As I had when translating “Foucault’s Pendulum,” I kept a kind of log, recording some of the problems and some of my chosen solutions.

What follows is more a sample of my translating life than a true record of it. But even some excerpts from these disjointed pages can still give an idea of the quotidian slog and the private satisfactions that are a part of it.

Monte San Savino, 9 April ‘94. Saturday.

Today, by courier, I received the printout of Eco’s new novel, an impressive stack of unbound pages. Now (and definitively) it is called “L’Isola del Giorno Prima.” When I was lent an earlier version to read, last month, in New York, there was no title page; but Umberto, on the phone, mentioned two possibilities. He (and I) favored “La Colomba Color Arancio” — “The Orange Dove.” Our editor, Drenka Willen, also liked that, but everybody else — notably the other, foreign publishers — preferred “L’Isola,” and so it shall be. Fortunately it translates easily: “The Island of the Day Before.”

At 3 o’clock I opened a file (“Eco/Island 1″) and began translating. A few minutes ago, at 6:30, I knocked off for the day, having drafted over five pages. A very good half-day’s work. I know from experience that I won’t be able to keep up this pace; still I am fairly confident that, by 20 August, when I have to leave Italy for Bard, I will have finished a first rough draft.

Meanwhile, I plan to go on for a bit, without reading ahead. I know more or less what happens, since Um told me the story last fall, over a long lunch in Milan. As he talked, I tried to imagine what translating the book would be like. When Um would make a throwaway remark, like “this is where all of 17th-century astronomy comes in,” I knew that, in a brief sentence, he was mentioning pages and pages that would take up many days of my life and cause plenty of headaches.

The pages I worked on today, for that matter, were crammed with mysterious nautical terms — and 17th-century terms, at that. A brief explosion of erudition about the fluyt, or flyboat. Not quite one of what Um calls his “arias,” but at least a cadenza.

My pages produced today aren’t a translation. Not yet, anyway. They’re a skeleton, with much fleshing-out to be done. With the printout, Um also sent a set of his “instructions for translators.” We are not to use words that came into existence after the 17th century. But I don’t think this will be a particularly great problem, no more than the vocabulary of “The Name of the Rose.”

Monte San Savino, Tuesday 10 May.

A good day’s work. About 10 of Um’s pages. Very rough, of course, but I am getting a grip on the style and the story. Um’s advice to me at our lunch last year — “Read Donne!” — seems unnecessary. Rather like saying: develop a sense of style. If a translator doesn’t have that, he might as well change professions in any case.

Monte San Savino, Monday 16 May.

Um makes a big point about avoiding anachronisms. But were words like eliminare and liquidare — meaning to kill — used in the seicento? I will check, but they sound wrong to me.

Problem with collidere. Um uses it in an old sense to mean something like “collate” or place side by side. It has a similar, obsolete meaning in English, but whereas in Italian collidere is a rare word in whatever sense, in English we use “collide” frequently in the modern meaning. So if I use it to mean what Um wants it to mean, I risk seeming simply incorrect. The ideal would be to find a different, rare English word — not in normal use in another meaning — that would be close.

I’m worrying about Harcourt. I still have no contract, and hence no advance.

Monte San Savino, Saturday 18 June.

Excellent day. Roughed out nearly 15 pages. Now, as I was finding Padre Emanuele tedious the other day (tedious to translate, not tedious as a character), today I realized how fond I have become of the delightful Saint-Savin. Already I think I have caught some of the bite in his speech, and will be able to sharpen it fairly easily in the next phase.

When the narrator intervenes Um uses regularly — or, rather, irregularly — the pluperfect (“he had gone”), when in English, it seems to me, the past (“he went”) is more likely. As always in translating Italian narrative, and especially Eco’s, the various layers of the past have to be rethought. Just as some of the future verbs have to be altered, usually to conditional.

A nice peaceful day, but phone calls announce presences in Tuscany, friends arriving from the U.S. And all want/expect to come for lunch, that hated meal, destroyer of my days.

Monte San Savino, 23 June ‘94. Thursday.

Twelve pages. Tomorrow I’ll pass the halfway point — rather like rounding the Horn (into the tumultuous Pacific).

Today Dr. Byrd was prominent. He has a habit of dropping English words into his (Italian) speech. This creates a problem for the translator (into English; the French translator can relax). The old-fashioned solution was an asterisk and a note, “in English in the original.” Um hates this, and so do I. It is an intrusive reminder to the reader that what he is reading is not the original. If the purpose of the interjection is simply to show the cosmopolite nature of the character, the English can be translated into French, but Byrd is English. Therefore to translate his English into French would make no sense at all.

So the obvious solution is to leave the English in English, let it blend into the translation, which thus loses a bit of flavor.

But there is another, important consideration: the English bits in Eco’s Italian are spelled in 17th-century style (“windes” for “winds”). I can’t have Byrd speaking English in 20th-century spelling most of the time, with an occasional Jacobean sentence. So we lose that touch of erudite humor, too.

Reminder to myself, for the revision: Byrd (and the other Englishmen) will speak modern or, at least, not archaic English, but I must be careful not to make them American.

Monte San Savino, 28 June.

Words indicating sounds. Bouncing (as of a ball) in Italian is punfete. Or, as Father Caspar says, “tumpf.” Do we have as good a word in English?

Monte San Savino, 14 July ‘94. 6:30 P.M.

Very good day, also because I was working on one of the most beautiful chapters of the book: the voyage of Ferrante and Lilia, the meeting with Judas, all of Roberto’s delirium (a wonderful pretext for Um to let his imagination soar freely).

Monte San Savino, 16 July ‘94. Saturday.

Finished! (6:15 P.M.) Extremely hot* afternoon. Too exhausted to write now.

* And water running low in the well!

Monte San Savino, 17 July ‘94. Sunday.

Treated myself to a whisky before dinner last night, then to a fair amount of wine. I was reluctant to overcelebrate, because there wasn’t that much cause for rejoicing. I still have a long, long slog ahead of me — which I’ll begin in a few days.

The final pages of the “Island” went fast, partly because — not having read them before — I was swept along by the power and fantasy of the prose. And the bravery! Imagine any writer, and especially an Italian, daring to invent an Inferno. Um’s is like a contemporary, 21st-century comment on Dante (and Dore). And the finale, with Tasman and Captain Bligh!

It is strange working on a book that has not yet been published anywhere. As a rule I have read not only the book, but also the Italian reviews of the book. While I don’t necessarily agree with them, I get some idea of the public’s reaction to the work, and also some idea of the nature of that public. This time, I am alone with Eco. My relationship with the text is intensified, as if I were also alone with the characters, an intruder on the wrecked ship.

Monte San Savino, 25 July ‘94. Monday.

I have gone over Chapters 1 and 2, which in a way establish the main problems. The first chapter involved the Daphne and all the difficult vocabulary of 17th-century shipbuilding. Chap. 2 involves the siege of Casale and the vocabulary of fortification. What, for example, is a glacis? That’s my dictionaries’ translation of terrapieno; but the Webster definition of glacis doesn’t make much sense in the novel’s context. And fortino? The Italian-English dictionary gives three meanings. To me they sound quite wrong.

How to make old Pozzo talk? Contractions help, and perhaps a few rough words. But terms like “blockhead” and “scoundrel” always sound Victorian to me. And yet anything more modern would be intolerable.

Monte San Savino, 27 July. Wednesday.

In the O.E.D. I discover that the word “sapper” was used in the early 1600’s. What a relief (I had associated it with World War I). So much more vivid than “miner” or “digger.” More military.

Should I use French words (I’m in Chap. 6, back at the siege of Casale)? Contretemps, rendez-vous? Many of the characters in this part are French. For the moment I say: Oui.

“Loyal”? Or “faithful”? Saint-Savin says he is “fedele agli amici.” I have crossed out faithful (too often used in a physical, sexual sense) and put loyal.

Monte San Savino, 4 August ‘94. Thursday.

Another hot day (and shortage of water).

Worked on the difficult Chap. 16 (“Powder of Sympathy”). This is largely based on a work by Kenelm Digby, in Latin, but extant also in a contemporary English translation. God grant I can lay my hands on it. Meanwhile I have tried to sound as much like a 17th-century scientist as possible.

Monte San Savino, 8 August ‘94. Monday.

Tomorrow to Montecerignone, where we will stay a couple of days. As usual, I’m excited about the trip — and, also as usual, a bit intimidated, because whenever I work with Um, I feel constantly that I am exposing my ignorance. Not that he so much as raises an eyebrow when I ask who Regiomontanus was, but I am convinced I should simply know.

Today’s chapters — I have reached the point where Roberto is beginning to learn to swim — have several delightful Eco-ian (Eco-lalic?) “arias.” I left them only half polished. It will be such a joy to give them shape and rhythm later, at the next stage.

I keep thinking of my comparison of translator and sculptor. Now I have in front of me the mass of wet clay. Little by little, I am molding it. The material is all there, but I have to bring it to life.

Montecerignone, 10 August ‘94. Wednesday. 7:30 A.M.

Left Monte S.S. at 8 A.M. yesterday, got here — after a leisurely drive — shortly after 11. A pleasant, air-conditioned trip over the Apennines. The last part, in the Alto Montefeltro country, is particularly striking: great rock formations, like forts or cathedrals, on peaks all around, a great stone cliff like a wall (now and then I thought also of Tombstone Valley). And fields being plowed: I was wakened this A.M. by the grumble of a nearby tractor. As Um points out, this is one of the few parts of Italy to remain so sparsely inhabited. “Nothing like this in Tuscany,” he says, with an edge of rivalry.

Here, he is very much the lord of all he surveys, and he is more relaxed in this vast, rambling, comfortable and unpretentious house than he is in Milan or Bologna.

I sit at the table, and most of the time he paces the room (after politely asking if it makes me nervous; it does, a little, but I say it doesn’t). At some of my questions, he produces a book, a volume of an Italian encyclopedia, or he vanishes upstairs for a work he has put aside to lend me. We puzzle out some of the nautical terms together, he tells me where I can find other vocabularies. I see I’m going to have to spend some time at the N.Y.P.L., perhaps even at the Library of Congress. For some things, like Caspar’s raging, I am given a free hand (“anything you can find that gives the impression of eccentricity”). He worries about some matters that don’t worry me — for instance, old Pozzo’s Piedmontese dialect. Of Father Caspar’s Germanic-macaronic speech, Um says: “Make him sound like Kissinger!” Burkhard Krober — Um’s German translator — will have him speak Old German, which will be printed in Gothic type (Um’s suggestion).

Monte San Savino, 13 August. Saturday. 6:15.

I have reached Chap. 30 — so, with luck, I will come close to finishing this revision before leaving for Rome, New York and Dutchess County.

As the book enters the last part, the translation goes more quickly (it may be that the book itself goes more quickly). Also I am, to some extent, hitting my stride. Now there can be a whole page with only one or two small revisions, while in earlier chapters there was rarely a sentence without radical alterations.

Bard College, New York, 15 December ‘94.

Long silence due largely to debilitating sciatica (with consequent, justified depression), and other work.

But progress was also made on the “Island” (sometimes I felt like Father Caspar, struggling in his submerged bell). I finished a full revision of the book about two weeks ago, printed it out and began consulting experts. Nicholas Adams, at Vassar, was extremely generous, going over all the arms, fortifications, etc. Here at Bard, Liz Frank checked the little “Euphues” pastiche, and a young chemist, Dan Freedman, recommended by my students, gave me an enthusiastic lesson in fencing (though I’m not sure of the 17th-century terminology, at least I now know what is going on); Bill Mullen also gave Latin advice, and Prof. Silvio Bedini of the Smithsonian is going over the navigation problems. I spent some time here in the library with Aristotle’s “Categories,” for Padre Emanuele’s telescope (pretty easy, after all).

So I am now ready to plug most of the gaps before I see Um. By mid-January, a printout should be in Harcourt’s hands! Monte San Savino, 10 January ‘95. 6 P.M.

Yesterday and today I devoted myself entirely to going over Eco. Tomorrow I should finish this rereading; there are still many questions — nearly a hundred, I should judge — and Um (whom I see next Monday) will not be able to answer all of them, for example the English names of some of Marco Polo’s exotic places. Clever Andrew Porter discovered that Camul is Hami, but what is Tesso?

I have effected endless, tiny, I hope felicitous changes. For instance, I had made Roberto exclaim (referring to the Intruder): “He wants me dead!” That is now improved, I believe, as “He would have me dead!”

A recurrent problem (not only with Eco): Bible quotations. The Italian version, especially the Old Testament, diverges enormously from the English. I had a hard time finding a verse of Proverbs, which Um quotes as (literal translation) “apples of gold in a silver net.” King James says: “Apples of gold . . . in a silver picture.” What on earth does that mean? I’ve had to do a good deal of fudging. The Song of Songs creates more difficulties, as always.

The other day at La Foce, the guests included some writers (Luigi Malerba, Sergio Romano). It seems to be chic not to have read Eco, rather like not having a TV. The usual attempts to explain (to explain away) his success — no one seems prepared to admit that the success might be due to his enormous gift!

Monte San Savino, 11 January ‘95. 6 P.M.

Finished going over the whole thing. Two and a half yellow pages of queries, some for Um, many for the unknown N.A. (naval attache), who may or may not be able to answer.

I have allowed myself some embellishments — very slight — more for reasons of rhythm than of meaning. Um may shoot some of them down.

Sensations, having now read through the whole book, on paper: 1) of course, exhaustion; 2) some really successful passages, either of poetic flights (Roberto’s deliriums) or of strictly narrative bits (Mazarin, Biscarat, etc.); and 3) some passages — mostly erudite — still opaque. I am hoping that once I have really grasped the simple meaning, I can infuse some vitality, lymph as Um would call it, into these — few — stubborn passages.

Milan, 17 January ‘95. Tuesday.

On the 13th (Friday) I worked all day and, after dinner, until midnight, feeding the solved problems, corrections, spelling, etc., back into the computer. Saturday A.M. to Florence to work with Pietro Corsi on a lot of scientific (and other) problems. Pietro also put me in touch with two other experts who offer to help, one a professor of history of science and philosophy, the other a curator at the Museo di Storia Della Scienza in Florence. We really worked out some of the most abstruse passages. Pietro kept saying, “But this would be a mystery even for an Italian reader.” But, as we know, even if the meaning is elusive for the reader in English, I must know (or at least have some idea of) what it means.

Thanks to my hours with Pietro, there were, after all, not many problems. To some of them Um himself didn’t know the answers. Incenso maschio, for example, he originally found in some seicento text, but has now forgotten where. I can fake it. Fava moresca (an alchemist’s ingredient) comes, I learn, from Act I of “La Celestina.” So I should find the Old English translation. Meanwhile, I have used “pile-wort,” just because I like the name and it seems to be related to fava. For that matter, Um gives me a free hand to invent anything that achieves the desired effect (literal fidelity is of no importance). Thus cosmopea — which is not in any of my dictionaries, La Crusca or in the O.E.D. — may come out quite differently. Or I may leave it (as I like it), since I can see no reason, in this book, not to use invented words.

As our work progressed, Um began having fun, pulling down books to illustrate various problem words (much talk of emblems and impresas), pictures of clocks with ropes, quotations from Tesauro, etc. Somehow just the handling of books, the finding of a quotation, excites him. With him, I always feel like a student.

Monte San Savino, 26 January ‘95. Thursday. 10:15 A.M.

I finished the latest — and first acceptable — draft on Sunday afternoon.

Of course, this is really only another first stage. With it, my privacy ends. Now I’ll be bombarded with suggestions from Um, Drenka, the copy editor and anybody at Harcourt who reads it (including, I sometimes think, the elevator operator and the cleaning staff). I have to be prepared for a couple of months of combat.

I have written a kind of “preventive” letter to the still-unnamed copy editor.

In all honesty, I have to say that some of the suggestions — Um’s especially — will, I know, be helpful. He is good at seizing problems, less good at finding solutions (why should he do my job for me, anyway?). Though he sometimes just says, in effect, “suit yourself.” For example, I imagined there was some great significance in his saying sometimes Mazarino or Mazzarini instead of the more usual Mazarin, and I shyly suggested calling the character by his Italian name in the Casale scenes, then in the French way when we get to Paris. “Oh, just call him Mazarin throughout, if you like,” he said. Actually, I prefer my first solution and will stick with it. A similar question arose about the protagonist’s name. Sometimes he is della Griva and sometimes de la Grive, without any apparent consistency. Again, Um told me to do as I like, so I am trying to use the Italian name when Roberto is in Italy or is being addressed by Italians (or is thinking about himself), and French when he is among the French, including Casale, where he is with Saint-Savin and Toiras.

It seems strange not to have to face the computer every morning. Yesterday was devoted to packing books — I am donating about 600-700 volumes of Italian literature to Bard. Today I am tidying up my desk.

But the first person I must call, on arriving in N.Y.C., is Drenka, who by Sunday should be immersed in “The Island.”

Bard, 5 February ‘95.

Drenka had had the script for almost a week, and I was growing apprehensive. This magic island of Eco’s could also not appeal (in which case the translator would automatically be blamed).

I needn’t have worried. Drenka was 30 pages from the end, and would have called me on finishing. She is ecstatic, positively effervescent, both about the book and the translation. According to her, the copy editing will be painless (they may even let me put an “s” on “towards,” against all Harcourt house rules). Great relief. I guess, secretly, I knew all my hard work had paid off; but there is always the possibility that someone will read it against the grain. I will see Drenka on Thursday night, to celebrate. A provisional celebration. I won’t break out the Champagne until I have the bound book in my hands (mid-September, if all goes according to schedule).

Now I await Um’s reaction.

Bard, 14 March ‘95. Afternoon.

The past 10 days have been so busy that I have rarely had time to write for myself; and when I did have some time, I had absolutely no energy.

Shortly after the last entry, I had a festive dinner in N.Y.C. with Drenka, both of us a bit giddy with relief (at Provence — I was giddy, too, from a superb white Burgundy).

But that was only another beginning. When the copy-edited MS. came back, we returned to work. The copy editor had treated the text (mine, that is) with care and respect, pointing out some inconsistencies and some awkwardnesses, and querying a lot of things. For instance, the name of the ship. I called it the Amarilli, as in the Italian, and Drenka also liked that name. But, the copy editor asks, why not Amaryllis, since the ship is presumably not Italian? At first, I resisted instinctively, and Drenka — who loved the Italian name — was with me. Then one morning she came into the office where we are working, having changed her mind. I had changed mine that same night.

Actually, D and I think alike to an uncanny degree. Time and again, when we are debating between two words, we arrive — absolutely simultaneously — at a splendid third. Then, laughter and a reciprocally congratulatory handshake. The other day, I gave Drenka her first “high five.”

But this phase was exhausting. For five or six days, including the weekend, we worked from 10 A.M. to 5-6 P.M., with a midday sandwich and some iced tea at the conference table, where our stuff is spread out, as we debated, our mouths full, over an “a” or a “the.”

Then, when we thought we had finished, D decided that we both had to go over the whole text again. My back aching, I had to agree. So she is now in Germany with one copy of the re-edited, copy-edited text, and I am here in Dutchess County with another. We meet on Monday for two more days of work. Then Wednesday I’m back here to teach, and Thursday I go to Italy and to I Tatti, for other work there.

Meanwhile, I have looked at Um’s red-penciled notes on a number of pages of the translation. Some concern his own errors, corrected (after the appearance of the Italian edition, and — for the final chapter — of the Dutch). Many of the red-marked pages involve the vexed question of romanzo: “novel”? or “romance”? The Italian word can mean either. I had chosen “novel” because “romance” to me suggested Barbara Cartland or Fred Astaire. But, as Um points out, “novel” is really an 18th-century word, so — head bloodied and bowed — I’ve made the changes.

Blushing, I have also corrected my own mistakes (only two or three, I’m happy to say), like ventose, which I strangely took to mean “suckers” (like those of an octopus or a trumpet-vine or a plunger) — maybe it was all those South Pacific fish — when it simply means the more normal “windy.”

Though my 10 days in Italy will be hectic, I’m looking forward to them. When I get back there will be proofs ahead of me.

Monte San Savino, 26 March ‘95.

Back here in Italy, as it’s spring break at Bard, and — last week, after another day and a half in the Harcourt office — I re-revised, with Drenka, the last revision; and the script has gone to the printers. So here I am for 10 days, most of which will be spent at I Tatti working on a book for Abrams, my next job. I go there tomorrow morning and will stay till Friday. A welcome change of perspective.

The day and a half of work went fairly serenely, though D had many queries (I had a few improvements of my own to make, including some restorations after the copy editing, more discreet than usual but also quirkish). As expected, D balked at a few more extravagant words she wanted tamed; sometimes she persuaded me, sometimes not. “Frugiferous” I changed to “plenteous,” which, after all, I like better.

Most often, we found a new solution we both preferred. At one point she questioned the word “sickness,” so, to convince her of its appropriateness, I sang “I attempt from love’s sickness to fly,” omitting Purcell’s coloratura. The week before, I had sung a verse of “The Rose of Tralee,” to prove a point about fountains. (I had written that a fountain “rose”; the copy editor had changed it to “flowed,” and D agreed with him. But when I crooned about the crystal fountain “that rose in the beautiful vale,” she had to give in.) She has a dislike of colons, finding them too European, so I’ve grudgingly allowed her to reduce some to commas. Meanwhile, at Bard in my Translation Workshop (Eng. 312), I encourage my students to clarify (and codify a bit) their punctuation, so I am training a whole cadre of young translators to torment the next generation of Harcourt editors.

There was a problem about the Hebrew word for dove. The copy editor wanted to substitute another Hebrew word, so I was delegated to fax Eco. The reply arrived, miraculously, 10 minutes later, with the photocopy of some erudite text (in English), with Eco’s word. But, exasperated, Um (who has had some grueling experiences with American copy editors) said to cut the whole three-line paragraph. I reworded it slightly, to appease the still unsatisfied D, and the paragraph was saved.

D, who lives among copy editors, was a little puzzled by Um’s evident irritation. I, on the contrary, understand it only too well and, secretly, share it. It was a characteristic case of “copy editor erudition”: he knows a great deal, but he doesn’t know everything.

In any case, we finished Tuesday at noon, I enjoyed a nice lunch at the Century and arrived at Bard in time to see Pasolini’s “Accattone” with my other class (Italian Neo-realism).

New York, N.Y., 1 May ‘95.

Returned from Italy a month ago.

After two readings with Drenka — endless, friendly debates about cutting (or not) an “on the contrary” or an “in other words,” of which there seem to be an awful lot — the script was sent off to the printer, and in a dismayingly short time we had it back in the form of proof (“rough pages”). My set reached me — on 22 April — at the Radisson Mission Palms Hotel in Tempe, Ariz., where I was attending the annual meeting of American scholars of Italian literature. I hardly had time to open the box and didn’t get around to looking at the pages until I was on the — horrendous — return flight. Then more correcting on Amtrak (which helpfully broke down and sat, unmoving, outside of Beacon, N.Y., for a fruitful hour), and — this past weekend — in my sister Jane’s guest suite in Durham, N.C.

“Rough,” indeed. Full of those perilous errors that look almost right, like “Power of Sympathy” for “Powder of Sympathy.”

This afternoon — for an hour or so — a session with Drenka at Harcourt, then the text was off to the printer again. I am excused from checking the final proofs, though I hope to be granted a last look at them.

Exceptionally, and perhaps ominously, I feel some satisfaction with the result of all this. The translation seems to read well, and while some readers may not like it (or the book), others, I am sure, will be enthralled by this “Island,” as I was.

I feel a bit like Verdi after Falstaff. “Va, vecchio Umberto, per la tua via.” It will be odd not to have this huge novel on my shoulders, after a full year of bearing the burden, which occasionally shifted its weight, but never got lighter.

N.Y.C., 26 May ‘95. Friday.

Received from Harcourt a set of bound, uncorrected galleys, with the handsome dust jacket, a starry vessel sailing in a blue sky-sea, amid signs of the zodiac. It still isn’t the real book, but holding it, I feel again that sense of adventure that surged in me just over a year ago, when the raw pages of the printout reached me in Monte S.S., where I am going the day after tomorrow, taking this near-book with me.

***

 

“We win by brevity what we often lose by verbal excess.” (“Câştigăm prin concizie ceea ce adeseori pierdem prin excesul verbal.”) – Mme de Sable

Preţiozitatea este o mişcare culturală care se sprijină pe voinţa de a se distinge prin puritatea limbajului, prin eleganţa ţinutei şi prin deminitatea valorilor morale.

Pentru a se opune manierelor bădărane ale secolului al XVI-lea, şi în special celor de la curtea lui Henric al IV-lea, şi violenţei barocului, femeile, în principal, dar şi bărbaţii în aceiaşi măsură, au creat această mişcare pudică şi rafinată până la extrem. Preţioasele voiau să dea valoare tuturor celor care se aflau în perpetua căutare a eleganţei. Respingeau superioritatea masculină şi se reuneau în saloane literare fondate de marile aristocrate şi se dezvoltă iniţial la Paris şi în Provence. Pentru a accede în ele trebuia să ai sânge albastru şi un „suflet nobil”. Femeile sunt active, iar cele mai importante sunt „camera albastră” a Catherinei de Rambouillet şi salonul lui Madeleine de Scudery.

“Obişnuit cu încăperile de la Griva, ce miroseau a levănţică, şi intrînd în hotelul lui Arthenice, Roberto trecea acum prin săli în care aerul era îmbunat mereu de parfumul din nenumărate coşuleţe de flori, ca şi cum ar fi fost pururi primăvară. Puţinele case mai nobile pe care le cunoscuse pînă atunci erau făcute din odăi dominate de o scară centrală; la Arthenice scările fuseseră puse într-un colţ din fundul curţii, pentru ca tot restul să fie o singură anfilada de săli şi cabinete, cu uşi şi ferestre înalte, situate una în faţa celeilalte; camerele nu erau toate plicticos de roşii, sau de culoarea pielii tăbăcite, ci de zugrăveli diferite, iar cea numită Chambre Bleue, a Stăpînei Casei, avea catifele de această culoare pe pereţi, înflorite cu aur şi argint.”

Hotelul Rambouillet a fost construit la cererea marchizei de Rambouillet la 1604 pe rue Saint Thomas du Louvre. Această italiancă rafinată avea o sănătate fragilă. Drumurile până la curte o oboseau, aşa că a reuşit să-şi atragă la ea acasă o societate aleasă, regăsind astfel şi viaţa sclipitoare pe care a cunoscut-o în Italia. Cele două fiice ale sale i s-au alăturat pentru a-şi primii oaspeţii în „camera sa albastră”.

„Incomparabila Arthenice” (anagramă a prenumelui său, Catherine lansat de Malherbe), frumoasă, virtuoasă fără a fi pudică, cultivată fără a fi pedantă, „a făcut din salonul său centrul bunului gust şi bunelor maniere”.

Madame de Rambouillet

În perioada 1620 – 1625, printre oaspeţii săi de marcă s-au aflat Richelieu, episcop de Lucon la acea vreme, Villars, Guiche, prinţesa de Conti, doamnele de Sablé şi de Clermont şi Mademoiselle Paulet, dar şi scriitorii Malherbe, des Yvetaux, Gombault, Cavalerul Marin, Racan, Vaugelas, Conrart, Segrais şi Chapelain.

Între 1625 – 1648 îşi fac apariţia Madeleine de Scudery şi ducele de La Rochefoucauld.

 

Garden of Earthly Delights

Hieronymus Bosch (1450 – 1516): Grădina Desfătărilor Lumeşti (The Garden of Earthly Delights)

Cea mai faimoasă şi neobişnuită pictură a lui Bosch este Grădina Desfătărilor Lumeşti (cca. 1500, Muzeul Prado, Madrid) care, întocmai majorităţii lucrărilor sale pline de ambiţie, este o piesă de altar uriaşă compusă din trei părţi (panoul central 220 x 195 cm; aripile 220 x 97 cm), denumit triptic. Această pictură a fost realizată, probabil, pentru satisfacţia particulară a vreunei familii nobiliare. Este denumită după grădina seducătoare din panoul central, care abundă de nuduri sprinţare şi păsări şi fruncte gigantice. Tripticul zugrăveşte istoria omenirii şi evoluţia păcatului. Începând de la „obloanele” exterioare cu Facerea povestea evoluează de la Adam şi Eva şi păcatul originar pe panoul stâng până la chinurile Iadului – o viziune de coşmar sumbră, de ghiaţă, şi totuşi mistuitoare – pe panoul din dreapta. Grădina Desfătărilor din centru ilustrează omenirea profund preocuaptă de plăcerile păcătoase.



Facerea - Aripile exterioare înfăţişează a treia zi a creaţiei

Grădina Desfătărilor Lumeşti – Panoul central

Paradisul terestru (Grădina Edenului) – Aripa stângă

Iadul – Aripa dreaptă

The Garden of Earthly Delight

În ceea ce priveşte alinierea astrologică la vremea când a fost pictată, multe instrumente de tortură sunt de asemenea instrumente muzicale.

Stephen Gosson – un autor puritan – consideră că interpretarea la recorder este primul pas pe calea spre Iad. În viziunea lui Gosson această cale duce „de la suflat la interpretat, de la interpretat la plăcere, de la plăcere la trândăvie, de la trândăvie la somn, de la somn la păcat, de la păcat la moarte şi de la moarte la jale”. Evident, pentru el recorder-ul a simbolizat o desfătare printre plăcerile lumeşti.

Pe coperta cărţii lui Eco, Serendipities – Language and Lunacy apare lucrarea lui Breugel, Turnul Babel. Influenţa cea mai evidentă asupra artei lui Pieter Bruegel o are maestrul Bosch.

Turnul Babel

Felul în care Bruegel înfăţişează arhitectura turnului, cu numeroasele sale arce şi alte exemple ale stilul roman de construcţie, este în mod voit o reminescenţă a Colosseum-ului roman pe care creştinii acelor vremuri l-au văzut un simbol al aroganţei (sfidării) şi al persecuţiei.

Pictura lui Bruegel pare că atribuie eşecul final dificultăţilor de construcţie ale Turnului şi nu diferenţelor lingvistice apărute subit. Deşi la prima vedere turnul pare să se sprijine pe o serie de coloane concentrice stabile, după o examinare amănunţită este evident că niciun nivel nu se întinde pe linie orizontală absolută. Turnul este mai degrabă construit ca o spirală ascendentă.

 

“Paris, intre noi doi acum”

Iar aici Roberto, voind să inventeze o secvenţă pe care nici un autor de romane n-o mai născocise pînă atunci, ca să redea sentimentele acelui om nesătul ce se pregătea să cucerească oraşul în care se iau la întrecere Europa prin civilizaţie, Asia prin risipă, Africa prin extravaganţă, şi America prin bogăţie, unde noutatea îşi are sfera, iluzia palatul, luxul centrul, curajul arena, frumuseţea scena, moda leagănul, şi virtutea mormîntul, puse în gura lui Ferrante un motto semeţ: “Paris, între noi doi acum!”

“A nous deux maintenant”, cuvintele lui Rastignac la sfarsitul cartii Mos Goriot, de Honoré de Balzac:

Mos-Goriot – in romaneste

View this document on Scribd

Le Père Goriot – in franceza

Am sa revin asupra acestei postari.

P.S. Am revenit. :)

A trecut de ceva timp decand am citit carte si e uimitor cat de repede uit totul. Va trebui sa -mi scriu impresiile despre o carte tocmai citita cat de repede, altfel bye bye nene, se sterg de pe hard-disk si intra in cine stie ce arhiva..

Tin minte ca atunci cand am terminta-o de citit, nu am fost impresionat, ma asteptam la mai mult, stiind faptul ca e cea mai cunoscuta carte a lui Balzac, capodopera lui. In aceeasi perioada am citit si Anna Karenina de Tolstoi, si ala e mult mai doxa, atat in analiza personajelor, cat si a felului cum decurge naratiunea. Balzac ar fi putut scos mai mult din “povestea” in sine ..cam asta cred ca a fost impresia mea de atunci. E interesant faptul cum o propozitie de cateva cuvinte, mentionata in Insula aduce cu ea un intreg bagaj de semnificatii. De asemenea de remarcat obiceiul nostru de a reduce totul la cateva fraze: Paris intre noi doi acuma, si totusi se misca, gandesc deci exist, “It’s not personal, Sunny. It’s strictly business”, cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine; Eli, Eli, lama sabachthani; just do it; “Votka, connecting people”; prietenii stiu de ce,  etc.

Imi place de asemenea ironia lui Eco, si  jocul de pe tot parcursul cartii intre naratorul contemporan, cititor si personaje. In varianta in engleza, aceasta ironie e mult mai evidenta: “Iar aici Roberto, voind să inventeze o secvenţă pe care nici un autor de romane n-o mai născocise pînă atunci”, “Here, wishing to invent a passage that no author of novels had yet conceived”. Acest “yet conceived”, ne face cu ochiul. Nu stiu de ce am eu impresia dar acest “yet“, cere un “but”. adica cere o continuare, nu a fost conceived pana atunci, “dar” a fost conceived mai apoi. E o nuanta care-n limba romana lipseste, nu stiu daca sunt foarte clar in ceea ce spun…dar cred ca intelegeti ideea. Si daca nu intelegeti, nu-i moarte de om, nu va fi asta sfarsitul carierei mele “culturale”.

Pe scurt,  in Mos Goriot, un tanar student din provincie, Rastignac ajunge la Paris si vrea sa strabata in lumea buna. traieste undeva intr-o pensiune unde intalnim alte personaje ca batranul Goriot, un mic burghez care si-a casatorit cele doua fete, una cu un aristrocrat si cealalta cu un burghez, fete care dupa ce au ajuns in inalta societate, l-au marginalizat fiindu-le rushine de originea lor. Il sug pe mos de bani si-l baga-n faliment, si pana la urma asta moare singur, uitat de lume, doar cu Rastignac la capatul lui. Rastignac e ruda cu o doamna din inalta societate, care-i devine mentor, si-l invata cum sa strabata in jungla respectiva. Il mai avem si pe Vautrin, un criminal care se ascunde pe la pensiunea. Vautrin e contruit pe un personaj real Eugene Francois Vidocq. Etc. Cu ajutorul a doua, trei cuvinte toate “calitatile” lui Rastignac, Eco reuseste sa le atribuie pe NV (ca-n poker) lui Ferrante. Redau un fragment interesant din Mos Goriot, in care vara-sa, Madame Beausaunt incepe educatia lui Rastignac:

- Asadar, domnule, ce nerozie ai fãcut ? întrebã doamna de Beauseant. Acest biet copil, abia aruncat în lume, nu întelege nimic din tot ce vorbim noi, draga mea Antoinette. Fii îngãduitoare fatã de el si hai sã amînãm discutia noastrã pe mîine. Vezi, mîine faptul va cãpãta întãrire oficialã, iar tu, desigur, vei fi destul de îndatoritoare ca sã-l anunti.
Ducesa întoarse cãtre Eugene una din acele priviri trufase care-l învãluie pe un om din cap pînã-n picioare, îl turtesc si-l reduc la zero.
- Doamnã, fãrã sã-mi dau seama, am înfipt un pumnal în inima doamnei de Restaud. Fãrã sã-mi dau seama, asta a fost greseala mea, spuse studentul, pe care inteligenta îl slujise destul de bine si care descoperise muscãtoarele ironii ce se ascundeau sub frazele pline de prietenie ale celor douã femei. Dumneavoastrã nu-i izgoniti pe cei care, pricinuindu-vã o suferintã, îi cunosc toatã taina, ba poate cã vã si temeti de ei ; în timp însã, cel care jigneste fãrã a sti cît de adîncã este rana pe care o face este privit ca un prost, ca un neîndemînatic care nu e în stare sã tragã folos din nimic si toti îl dispretuiesc.

RRastignac chez Mme de Beauséant (Le Père Goriot, Quantin 1885) - Lynch

Doamna de Beauseant aruncã studentului o privire calda, în care sufletele alese stiu sã punã deopotrivã recunostintã si demnitate. Privirea aceasta fu ca un balsam, care alinã inima studentului adînc sîngeratã de privirea de portãrel cu care îl cîntãrise cu o clipã mai înainte ducesa.
- închipuiti-vã, urmã Eugene, cã izbutisem sã do-bîndesc bunãvointa domnului de Restaud; pentru cã, spuse el întorcîndu-se cãtre ducesã cu o înfãtisare în acelasi timp umilã si vicleanã, trebuie sã vã mãrturisesc, doamnã, cã nu sînt decît un biet student, cu de-sãvîrsire singur, cu desãvîrsire sãrac…
- Sã nu spuneti asta, domnule de Rastignac… Nouã femeilor nu ne plac niciodatã oamenii care displac celorlalti.
- Ah ! fãcu Eugene, n-am decît douãzeci si doi de ani, trebuie sã stii sã rabzi suferintele, vîrstei tale. De altfel, în clipa de fatã sînt la spovedanie si nicãieri n-as fi putut gãsi un mai frumos confesional în care sã pot îngenunchea ; aici pãcãtuiesti, si dincolo te învinuiesti.
Ducesa luã o înfãtisare asprã auzind aceste cuvinte îndreptate împotriva religiei, pe care le si înfierã pentru necuviinta lor, spunînd vicontesei :
- Domnul vine de la…
Doamna de Beauseant rîdea din plin – si de vãru-sãu, si de ducesã :
- Abia a sosit, draga mea, si cautã o învãtãtoare care sã-l învete cum sã se poarte.
- Doamnã ducesã, reluã vorba Eugene, nu este oare firesc sã cauti a te initia în tainele celor care ne vrãjesc ?
„Ia uite, îsi spuse în sine, vãd c-am început sã vorbesc ca un frizer.”
- Dar doamna de Restaud este, pare-mi-se, eleva domnului de Trailles, zise ducesa.
- Habar n-aveam, doamnã, reluã studentul. Asa cã m-am aruncat ca un zevzec între ei doi. Pînã la urmã, ajunsesem sã mã înteleg destul de bine cu sotu cît despre nevastã-sa, îmi dãdeam seama cã are sa mã îngãduie o vreme, cînd deodatã m-am apucat sã le spun cã cunosteam pe un om pe care-l vãzusem iesind pe scara de serviciu si care, în fundul unei sãli întunecoase, o îmbrãtisase pe contesã.
- Cine era ? întrebarã amîndouã.
- Un bãtrîn care trãieste cu doi ludovici pe lunã, la capãtul foburgului Saint-Marceau ; un nenorocit în toatã puterea cuvîntului, de care-si bate joc toatã lumea si cãruia îi spunem mos Goriot.’
- Dar copil ce esti, izbucni vicontesa, doamna de Restatid este una dintre domnisoarele Goriot.
- Fata unui fabricant de fãinoase, reluã ducesa, o femeiuscã prezentatã la curte în aceeasi zi cu fata unui cofetar. Nu-ti mai aduci aminte, Clara ? Regele a început sã rîdã si a fãcut în latineste o glumã bunã în legãturã cu fãina. Oameni… dar cum a spus oare ? oameni…
- Ejusdem farinae, zise Eugene.
- Chiar asa, întãri ducesa.
- Ah, este deci tatãl ei .’ urmã studentul, cu o miscare de groazã.
- Bineînteles. Mosneagul are douã fete, pe care le iubeste nebuneste, desi si una, si cealaltã aproape cã l-au renegat.
- Cea de-a doua, zise vicontesa întorcîndu-se cãtre doamna de Langeais, nu s-a mãritat cu un bancher care are un nume nemtesc, un baron de Nucingen ? Nu se numeste Delphine ? Nu este blonda care vine la Operã în una din lojile laterale, care vine si la Bouffons si rîde foarte tare, ca sã atragã atentia spectatorilor asupra ei ?
Ducesa rãspunse rîzînd :
- Dar, draga mea, te admir. De ce te ocupi atît de mult de oamenii ãstia ? Numai un îndrãgostit nebun, cum a fost Restaud, s-a putut mînji cu fãina domnisoarei Anastasie. Oh .’ Pînã la urmã n-are sã se dove-
. . „: un bun negustor ! Nevastã-sa a încãput pe mîna domnului de Trailles, care o va nenoroci.
- Si-au renegat tatãl .’ repetã Eugene.
- Da, da, reluã vicontesa. Si-au renegat tatãl, tatãl lor, un tatã admirabil, care le-a dat, pe cît se spune, cîte cinci sau sase sute de mii de franci fiecãreia, ca sã le facã fericite mãritîndu-le bine si care nu si-a pãstrat pentru el decît o rentã de opt sau zece mii de livre, închipuindu-si cã fetele lui vor rãmîne ale lui, cã si-a întemeiat alãturea de el douã existente, douã case în care va fi adorat, rãsfãtat. Si dupã doi ani, ginerii l-au alungat din societatea lor ca pe cel din urmã nenorocit…
Cîteva lacrimi se rostogolirã din ochii lui Eugene, care se adãpase de curînd din seninele si sfintele simtiri ale vietii de familie, care se afla încã sub vraja credintelor de tinerete si care îsi trãia cea dintîi zi pe cîmpul de bãtaie al civilizatiei pariziene. Tresãririle sufletului, atunci cînd sînt cu adevãrat sincere, trec atît de firesc asupra celor din jur, încît, vreme de-o clipã, toti trei se privirã în tãcere.
- Ei, Doamne, da, spuse doamna de Langeais, faptul pâre într-adevãr groaznic, si totusi vedem în fiecare zi asemenea întîmplãri. Care sã fie pricina ? Spune-mi, draga mea, te-ai gîndit vreodatã ce este un ginere ? Un ginere este un om pentru care noi, dumneata, sau eu crestem o fiintã plãpîndã si scumpã, o fiintã de care sîntem legate cu o mie de legãturi, care vreme de saptesprezece ani este bucuria întregii familii, care este surletul ei pur, cum ar spune Lamartine, dar care va ajunge flagelul aceleiasi familii. Cînd omul acesta ne-o va lua din mîinile noastre, mai întîi se va sluji de dragostea ei fatã de el ca de o secure, cu care va tãia în. sufletul si în carnea acestui înger toate simtãmintele prin care biata fiintã era legatã de familia ei. Pînã ieri, fata noastrã era totul pentru noi, si noi eram totul pentru ea ; a doua zi, însã, e dusmanca noastrã. Nu vedem oare asemenea tragedii repetîndu-se în fiecare zi ? într-o casã, nora îsi înfruntã cu toatã cutezanta socrul care a jertfit totul fiului sãu. în casa de-alãturi, un ginere îsi alungã soacra. Aud adesea pe unul si pe altul întrebîndu-se ce drame se petrec astãzi în societate ; dar drama ginerelui este înfricosãtoare, fãrã sã nftii fof besc de cãsãtoriile noastre, care au ajuns adevãrate neghiobii, înteleg prea bine ce s-a întîmplat cu bietul fabricant de fãinoase. Pe cît mi-aduc aminte, acest Foriot…
- Goriot, doamnã.
- Da, acest Moriot pe vremea Revolutiei a fost presedintele sectiei din care fãcea parte ; a fost amestecat în toate secretele foametei, care a rãmas de pominã ; în vremea aceea si-a început cariera, vînzînd fãinã pe pret înzecit. Si-a avut sã vîndã cît a poftit. Administratorul bunicã-mi i-a vîndut fãina pentru niste sume imense. Fãrã-ndoialã cã acest Noriot împãrtea cîstigul cu Comitetul salvãrii publice, cum fãceau toti cei de teapa lui. Mi-aduc aminte cã administratorul îi spunea bunicii cã poate sã rãmînã în toatã siguranta la Grandvilliers, pentru cã grîul ei era un excelent certificat de civism. Ei bine, acest Loriot, care vindea grîu celor care tãiau capetele semenilor lor, n-a avut decît o pasiune. Dupã cum se spune, îsi adorã fetele. Pe cea mare a cocotat-o în casa lui Restaud, iar pe cealaltã a gre-fat-o baronului de Nucingen, un bancher bogat, care face pe regalistul, întelegeti prea bine cã pe vremea Imperiului cei doi gineri nu aveau prea mari necazuri primind în casele lor pe acest cetãtean de la Nouãzeci si trei1 ; era pe timpul lui Bonaparte, si asemenea lucruri erau trecute cu vederea. Cînd s-au întors însã Bourbonii, cetãteanul îl cam stânjenea pe d. de Restaud si cu atît mai vîrtos pe bancher. Fetele, care îsi iubeau poate si atunci tatãl, au încercat sã împace si capra, si varza – si tatãl, si sotul :,au început a-l primi pe Toriot numai cînd nu aveau. nici un alt musafir, nãscocind cele mai duioase pretexte. ,,Vino, tatã, o sã ne simtim mai în voie, pentru cã o sã fim între noi !” etc. întrucît mã priveste, draga mea, cred cã simtãmintele adevãrate au ochi si inteligentã : de aceea acest biet om de la Nouã- zeci si trei a simtit cã-i sîngerã inima. A înteles ca fetelor le era rusine sã se arate în lume alãturea de el; cã ele îsi iubeau bãrbatii si cã el primejduia reputatia ginerilor lui. Nu-i rãmînea decît sã se sacrifice. Si s-a sacrificat, pentru cã era tatã ; el însusi si-a impus surghiunul. Dupã aceea, vãzînd cã fetele erau multumite, a înteles cã fãcuse tocmai ceea ce trebuia. Tatãl si copiii au fost complici în aceastã mãruntã crimã. Si lucruri de felul acesta vedem pretutindeni, în saloanele fetelor lui, acest mos Doriot n-ar fi arãtat oare ca o patã de titei pe un pres ? El singur nu s-ar fi simtit în voie si s-ar fi plictisit. Ceea ce i s-a întîmplat acestui pãrinte i se poate în-tîmpla celei mai frumoase femei cu omul cel mai iubit : dacã îl plictiseste cu dragostea ei, el pleacã, recurge la orice lasitate ca sã scape de ea. Toate sentimentele ajung cîndva la punctul acesta. Sufletul nostru este ca un tezaur : dacã-l golesti dintr-o datã, esti ruinat. Nu îngãduim unui simtãmînt sã se arate în toatã plinãtatea lui, cum nu îngãduim unui om sã n-aibã un ban în pungã. Acest pãrinte dãruise tot ce avea. Vreme de douãzeci de ani dãruise mãruntaiele din el, dragostea lui ; într-o zi si-a dãruit si averea. Dupã ce au stors bine lãmîia, fetele au zvîrlit-o la coltul strãzii.
- Lumea e ticãloasã, spuse vicontesa jucîndu-se cu franjurile salului, fãrã a ridica ochii, lovitã în plin de cele cîteva cuvinte pe care doamna de Langeais le strecurase înadins în istorisirea acestei întîmplãri.
- Ticãloasã ? Nicidecum, reluã ducesa. Lumea îsi urmeazã drumul ei, atîta tot. Vã spun toate acestea ca sã vã arãt cã nu mã însel de fel în privinta lumii. Sînt de pãrerea dumitale, spuse ea strîngînd mîna vicontesei. Lumea este o mocirlã, sã încercãm a rãmîne deasupra ei.
Se ridicã si o sãrutã pe doamna de Beauseant pe frunte, spunîndu-i :
- Esti foarte frumoasã în. clipa asta, draga mea. Ai cele mai gingase culori pe care le-am vãzut vreodatã.
înclinînd usor din cap cãtre vãrul vicontesei, plecã.
- Mos Goriot e sublim ! spuse Eugene, amintin-du-si noaptea în care-l vãzuse frîngîndu-si argintãria.
Doamna de Beauseant nu-l auzi, era coplesitã de gîn-duri. Urmã un rãstimp de tãcere, si bietul student, într-un fel de rusinatã încremenire, nu cuteza nici ea plece, nici sã rãmînã, nici sã vorbeascã.
- Lumea e ticãloasã si înveninatã, spuse într-un tîrziu contesa. Cum te loveste o nenorocire, se iveste totdeauna un prieten gata sã vinã si sã ti-o spunã, gata sã-ti scormoneascã sufletul cu un pumnal, fãcîndu-te sã-i admiri minerul. Au si început sarcasmele, a si început batjocura .’ Ah, sînt hotãrîtã sã mã apãr!
înãltã fruntea ca o adevãratã femeie din înalta societate, si în ochii plini de mîndrie scãpãrarã fulgere.
- Ah. fãcu ea, vãzîndu-l pe Eugene, dumneata erai aici .’
- încã, rãspunse el cu o înfãtisare vrednicã de milã.
- Ei bine, domnule de Rastignac, sã te porti cu lumea asta asa cum meritã. Vrei sã te înalti ; te voi ajuta. Sã cercetezi pînã în strãfunduri ticãlosia femeiascã si sã masori în toatã întinderea ei nemernica vanitate a bãrbatilor. Desi am citit îndeajuns aceastã carte a lumii, erau totusi unele pagini pe care nu le cunosteam. Acum, stiu totul. Cu cît vei fi mai socotit, mai rece, cu atît vei ajunge mai sus. Loveste fãrã milã ; vei fi temut. In femei si bãrbati sã nu vezi decît niste cai de postã pe care poti sã-i Iasi sã crape în marginea drumului, la cel dintîi popas, unde ti se dau altii : numai asa vei ajunge sã-ti înfãptuiesti nãzuintele. Vezi, în lumea asta dacã n-ai sã gãsesti o femeie care sã-ti poarte de grija n-ai sã însemni nimic. Trebuie sã fie tînãrã, bogatã, elegantã. Dacã ai însã o simtire sincerã, ascunde-o ca pe-o comoarã ; nu îngãdui nimãnui sã ti-o bãnuiascã, pentru cã altfel esti pierdut. Nu vei mai fi cãlãu, ci victimã. Dacã te vei îndrãgosti vreodatã, pãstreazã-ti bine taina. N-o da în vileag mai înainte de a sti cui îti deschizi sufletul. Ca sã-ti aperi din vreme aceastã iubire care n-a luat încã fiintã, învatã sã nu te încrezi de fel în lumea asta. Ascultã-mã, Miguel… (Vicontesa se înselase cu naivitate în privinta numelui, fãrã sã-si fi dat seama.) Existã un lucru mai groaznic chiar decît felul în care a fost pãrãsit acel pãrinte de cãtre cele douã fiice ale sale, care ar fi bucuroase sã-l stie mort: este dusmãnia dintre cele douã surori. Restaud e de neam
vechi, nevastã-sa a fost adoptatã, a fost prezentatã la curte ; dar sorã-sa, bogata ei sorã, frumoasa doamnã Delphine de Nucingen, mãritatã cu un om de afaceri, moare de ciudã. Gelozia o roade ; între ea si sorã-sa e o depãrtare de o sutã de leghe ; sorã-sa nu mai e sorã-sa, si amîndouã se leapãdã una de alta, cum s-au lepãdat de tatãl lor. De aceea, doamna de Nucingen ar linge tot noroiul din strada Sainr-Lazare pînã-n strada Grenelle ca sã poatã intra în salonul meu. A crezut cã de Marsay o va ajuta sã-si ajungã tinta si s-a fãcut sclava lui de Marsay, înãbusindu-l cu dragostea ei. Dar lui de Marsay putin îi pasã de ea. Dacã mi-o vei prezenta, vei fi Benjaminul ei si te va adora. Dupã aceea, iubeste-o dacã poti ; dacã nu, slujeste-te de ea. Am s-o vãd o datã sau de douã ori, la seratele cele mari, cînd vine lume multã ; dar n-am s-o primesc niciodatã dimineata. Am s-o salut, si asta-i va fi de ajuns. Dumneata ti-ai închis singur usa contesei, rostind numele lui mos Goriot. Da, dragul meu, poti sã te duci de douãzeci de ori la doamna de Restaud, n-ai s-o gãsesti niciodatã acasã. Te-ai dat singur afarã. Asadar, mos Goriot sã te introducã la doamna Delphine de Nucingen. Frumoasa doamnã de Nucingen va fi firma dumi-tale. Fii omul ales de ea, celelalte femei vor înnebuni dupã dumneata. Rivalele, prietenele, cele mai bune prietene vor voi sã te rãpeascã din bratele ei. Sînt femei care nu iubesc decît pe bãrbatul ales de o altã femeie, dupã cum sînt atîtea biete burgheze care, copiind modelul pãlãriilor noastre, sperã sã-si însuseascã si felul nostru de a fi. Vei avea succes. La Paris, succesul e totul, e cheia puterii. Cînd femeile spun cã esti spiritual, cã ai talent, bãrbatii le cred, dacã nu-i dezamãgesti. Atunci vei putea sã vrei orice, vei rãzbate pretutindeni. Si vei afla atunci ce e lumea – o reuniune de înselati si de înselãtori. Nu te amesteca nici cu unii, nici cu altii. Ca sã intri în acest labirint, îti dau numele meu, ca un fir al Ariadnei, dar sã nu-l compromiti, spuse ea sumetîndu-si capul si aruncînd o privire de reginã cãtre student. Sã mi-l aduci înapoi nepãtat. Si-acum, lasã-mã… Si noi, femeile, avem bãtãliile noastre…
- Si dacã veti avea vreodatã nevoie de un om de ispravã care sã dea foc pulberii din stîncã ? spuse Eugene tãindu-i vorba.
- Ei ? întrebã ea.
El se bãtu cu mîna în piept, rãspunse cu un surîs la surîsul varã-si si plecã. Era ceasul cinci, îi era foame si se temea cã va ajunge prea tîrziu la masa de searã, în temerea aceasta, simti fericirea de a strãbate Parisul în goanã. Aceastã plãcere pur fizicã îi îngãdui sã se lase cu totul în voia gîndurilor care-l asaltau. Cînd un tînãr de vîrsta lui e lovit de dispretul cuiva, se înfurie, turbeazã, ridicã pumnul împotriva întregii societãti, vrea sã se rãzbune si in acelasi timp se îndoieste de el însusi. In clipa aceea, Rastignac era coplesit de cuvintele acestea : Ti-ai închis singur usa contesei.
„Am sã mã duc .’ îsi spuse el, si dacã doamna de Beauseant are dreptate, dacã vor fi dat poruncã sã nu fiu primit… eu… Doamna de Restaud mã va gãsi în toate saloanele în care va veni. Voi învãta sã mînuiesc armele, sã trag cu pistolul sirl voi ucide pe frumosul ei Maxime.”
„Dar banii ! îi striga constiinta lui, de unde ai sã-i iei ?”
Deodatã, avu în fata ochilor strãlucitoarea bogãtie din casa contesei de Restaud. Vãzuse acolo luxul de care, fãrã îndoialã, fosta domnisoarã Goriot trebuia sã fie foarte îndrãgostitã – aurãrii, lucruri scumpe puse la vedere, luxul lipsit de inteligentã al oricãrui parvenit, risipa de bani a oricãrei curtezane. Aceastã orbitoare imagine fu nimicitã de mãretul palat Beauseant. închipuirea lui, strãmutatã în sferele înalte ale societãtii pariziene, stîrni în sinea lui o mie de gînduri rele, care-i
.lãrgirã în acelasi timp si mintea, si constiinta. Lumea i se arãtã asa cum era : legile si morala neputincioase fatã de cei bogati, iar averea – ultima ratio ttiundi1. „Vautrin are dreptate, averea înseamnã virtute .’” îsi spuse el.
Cînd ajunse în strada Neuve-Sainte-Genevieve, urcã în grabã în camera lui, coborî ca sã-i dea zece franci birjarului si intrã în sala de mîncare, cu toate duhorile ei, unde îi vãzu însiruiti, ca vitele în fata ieslei, pe cei optsprezece tovarãsi de masã, gata sã înceapã a mesteca din fãlci. Privelistea acestei mizerii si întreaga înfãtisare a sãlii i se pãrurã groaznice. Tranzitia era prea bruscã si contrastul prea puternic ca sã nu-i dezlãntuie în suflet, dincolo de orice mãsurã, simtãmîntul ambitiei. De o parte fragedele si fermecãtoarele imagini ale celei mai elegante lumi, chipuri tinere, pline de viatã, încadrate în adevãrate minuni de artã si de lux, capete pasionate, pline de poezie ; de cealaltã parte – tablouri sinistre în chenare de glod si fete pe care pasiunile nu-si lãsaserã decît coardele si masinãria lor. învãtãturile pe care mînia i le smulsese doamnei de Beauseant, viclenele ei fãgãduieli îi revenirã în gînd, si mizeria începu a le dezbate. Ca sã ajungã la bogãtie, Rastignac hotãrî sã lupte pe douã metereze în acelasi timp, sã se întemeieze pe stiintã si pe iubire, sã fie si savant, si om de lume. Era încã destul de copilãros. Aceste douã lumi sînt niste asimptote, care nu se pot întîlni niciodatã.
- Esti cam posomorit, domnule marchiz, îi spuse Vautrin aruncîndu-i una dintre acele priviri prin care acest om rãzbãtea parcã în cele mai ascunse taine ale sufletului.
- Nu sînt dispus sã îngãdui glumele celor care îmi spun „domnule marchiz”, rãspunse el. Aici, ca sã fii un adevãrat marchiz trebuie sã ai o sutã de mii de livre rentã, si cînd trãiesti în casa Vauquer nu prea esti favoritul Fortunei.
Vautrin se uitã Ia Rastignac cu un aer pãrintesc si dispretuitor, ca si cînd ar fi spus : „Mormolocule, as putea sã te-nghit dintr-o îmbucãturã .’” si apoi rãspunse :

- Esti necãjit poate pentru cã n-ai avut succes pe lîngã frumoasa contesã de Restaud.
- Mi-a închis usa în nas pentru cã i-am spus cã tatã-sãu mãnîncã la masã cu noi, izbucni Eugene.
Cei de fatã se uitarã unii la altii. Mos Goriot lãsã capul în jos si se întoarse într-o parte, ca sã-si steargã ochii :
- Mi-ai aruncat tutun în ochi, îi spuse el vecinului sãu.
- De-aci înainte, oricine îl va jigni pe mos Goriot va avea de-a face cu mine, rãspunse Eugene cu privirea tintitã asupra celui care sedea alãturi de fostul fabricant de fãinoase. Mos Goriot pretuieste mai mult decît noi toti laolaltã. Nu vorbesc, bineînteles, de doamne, spuse el întorcîndu-se cãtre domnisoara Taillefer.
Fraza aceasta curmã dintr-o datã discutia. Eugene o rostise într-un chip care-i fãcu pe toti ceilalti sã tacã. Numai Vautrin îi spuse în zeflemea :
- Ca sã-l iei pe mos Goriot pe seama dumitale si sã te declari girantul sãu trebuie sã stii bine cum se tine o sabie în mînã si cum se trage cu pistolul.
- Chiar asa voi face, spuse Eugene.
- Asadar, astãzi ai început lupta.
- Poate cã da, rãspunse Rastignac. Dar n-am de dat socotealã nimãnui despre treburile mele, pentru cã nici eu nu caut sã aflu ce fac altii noaptea.
Vautrin se uitã chiorîs la Rastignac.
- Bãietas, dacã vrei sã nu te lasi pãcãlit de pãpusile de la bîlci, trebuie sã intri în baracã, iar nu sã te multumesti a privi prin gãurile pînzei. Si cu asta, basta, adãugã el vãzîndu-l pe Eugene gata sã-si iasã din fire. O sã stãm olecutã de vorbã, între patru ochi, oricînd vei voi.

Lectiile tatucului Vautrin:

- Nu mã scoate din sãrite ! rãspunse Vautrin. Dimineata asta nu e prea rece, hai sã stãm acolo, urmã el arãtîndu-i scaunele vopsite în verde. Acolo nu ne poate auzi nimeni. Am sã-ti vorbesc. Esti un bãietan de treabã si nu-ti vreau rãul. Te iubesc, ai cuvîntul de cinste al lui Tromp… (Mii de tunete !) Ai cuvîntul de cinste al lui Vautrin. Am sã-ti spun si de ce te iubesc. Pînã atunci, aflã cã te cunosc ca si cînd ai fi copilul meu si am sã ti-o dovedesc. Pune sãculetele colea, reluã Vautrin arãtîndu-i masa rotundã.
Rastignac puse banii pe masã si se asezã pe un scaun, bîntuit de curiozitatea pe care i-o stîrnise în cel mai înalt grad brusca schimbare ce se sãvîrsise în purtarea acestui om, care, dupã ce-i spusese cã-l va ucide, acum i se înfãtisa, ca un ocrotitor.
- Arzi de nerãbdare sã afli cine sînt, cu ce m-am îndeletnicit sau cu ce mã îndeletnicesc astãzi, urmã Vautrin. Prea multe vrei sã stii, micutule ! Haide, linis-teste-te. în privinta asta, s-auzi alte lucruri ! Am trecut prin nenorociri, întîi ascultã ce-ti spun eu si dupã aceea ai sã-mi rãspunzi. Uite viata mea de pînã astãzi, în trei cuvinte. Cine sînt ? Vautrin. Ce fac ? Fac ce-mi place. Sã trecem mai departe. Vrei sã stii ce fel de om sînt ? Sînt bun cu cei care-mi fac bine sau cu care mã înteleg sufleteste. Acestora le îngãdui orice. Pot sã-mi fãrîme turloaiele cu lovituri de picior, cã nu le spun nici mãcar : Luati seama l Dar, zãu, sînt de o drãceascã rãutate cu cei care mã hãrtuiesc sau pe care nu-i am la inimã. Si e bine sã stii cã pot ucide un om fãrã sã-mi pese, cum nu-mi pasã de asta ! spuse Vautrin zvîrlind un scuipat printre dinti. Numai cã mã strãduiesc sã-l ucid corect, adicã atunci cînd este absolutã nevoie. Sînt ceea ce se cheamã un artist. Asa cum mã vezi, am citit Memoriile lui Ben-venuto Cellini1, si încã în italieneste. De la omul acesta, care era un falnic haidamac, am învãtat sã imit Providenta, care ne ucide fãrã nici o noimã, si sã iubesc frumosul, oriunde îl gãsesc. Si la urma urmei, nu ti se pare minunatã o partidã în care joci singur împotriva tuturor si ai noroc ? Am cugetat temeinic asupra alcãtuirii actuale a dezordinii voastre sociale. Duelul e un joc de copii, micutule, o neghiobie. Cînd dintre doi oameni unul trebuie sã piarã, trebuie sã fii imbecil ca sã te lasi pe seama hazardului. Duelul ? Cap, sau pajurã .’ Asta e tot. Eu bag cinci gloante într-un as de picã, unul , dupã altul, unul peste altul, în aceeasi gaurã, si încã de la treizeci si cinci de pasi ! Cînd ti-a dat Dumnezeu acest mic talent, te socoti sigur c-ai sã-ti dobori dusmanul. Ei bine, am tras asupra unui om de la douãzeci de pasi si nu l-am nimerit. Caraghiosul nu pusese mîna în viata lui pe un pistol. Uite, spuse acest om extraordinar des-fãcîndu-si jiletca si arãtîndu-si pieptul pãros ca o spinare de urs, dar garnisit cu o coamã roscatã, care-ti stîrnea un fel de scîrbã amestecatã cu spaimã, ageamiul mi-a pîrlit blana, adãugã apãsînd degetul lui Rastignac pe o gaurã pe care o avea în piept. Dar pe vremea aceea eram un copil, aveam vîrsta dumitale – douãzeci si unu de ani. Mai credeam încã în ceva, în iubirea femeii si într-o grãmadã de alte prostii, care au sã te zãpãceascã si pe dumneata. Ne-am fi putut bate, nu-i asa ? Poate cã m-ai fi ucis. Sã presupunem cã în clipa asta as fi fost în mormînt. Dar dumneata unde ai fi fost ? Ar fi trebuit sã speli putina, sã te duci în Elvetia, sã papi banii babacului, care însã n-are nici o letcaie. Am sã-ti arãt limpede situatia în care te afli. Dar am s-o fac cu superioritatea unui om care dupã ce a cercetat toate lucrurile astea a vãzut cã nu sînt decît douã cãi de urmat : ori supunerea stupidã, ori rãzvrãtirea. Eu nu mã supun la nimic, întelegi ? Stii ce-ti trebuie dumitale, pe calea pe care ai pornit ? Un milion, si chiar acum. Fãrã asta, cu cãp-sorul ãsta al nostru, s-ar putea întîmpla sã ne ducem sã hoinãrim printre laturile de la Saint-Cloud, ca sã vedem dacã nu cumva s-o fi aflînd o fiintã supremã prin partea locului. Milionul acesta am sã ti-l dau eu. Tãcu un rãstimp, privindu-l pe Eugene.

Vautrin emmène Rastignac sous les tilleuls (Le Père Goriot, 1885) - Lynch

- Ah, ah, ai început sã te uiti parcã mai frumos la tãtucu Vautrin. De cînd auzisi cuvîntul de adineauri, esti ca o fatã cãreia i s-a spus ,,Pe disearã” si care se gãteste lingîndu-se pe bot, ca mîta dupã ce a bãut lapte. Fie ce-o fi. Sa vedem, care pe care ! Sã-ti facem mai întii socoteala, tinere. Avem acasã pe tata, pe mama, pe mãtusa, douã surori (optsprezece si saptesprezece ani), doi frãtiori (cincisprezece si zece ani) ; acesta e întregul echipaj, dupã condica de apel. Mãtusa le creste pe cele douã surori ale dumitale. Preotul vine acasã sã-i învete latina pe cei doi frati. Familia mãnîncã mai mult terci de castane decît pîine albã, tata îsi crutã cît poate pantalonii, mama abia izbuteste sã-si facã o rochie de iarnã si una de varã, surioarele se descurcã cum pot. Stiu tot; am umblat si eu prin sud. Cam asa trebuie sã stea lucrurile si pe la dumneata, dacã nu ti se trimit decît o mie douã sute de franci pe an, iar din mosioara dumneavoastrã cît un ceaunas l abia puteti scoate trei mii de franci. Avem o bucãtãreasã si un servitor, trebuie sã pãstrãm decorul, tata e baron. Cît despre noi, sîntem un ambitios, ne-am aliat cu familia de Beauseant, dar umblãm pe jos ; vrem sã ne îmbogãtim, dar n-avem nici un ban ; mîncãm mizerabilele tocane ale doamnei Vauquer, dar ne plac strãlucitele mese care se dau în foburgul Saint-Germain ; dormim într-un pat prãpãdit, dar vrem sã avem un palat ! N-am sã te dojenesc pentru ceea ce vrei sã ai. Nu oricine se naste ambitios, sufletelule ! In-treabã-le pe femei ce fel de oameni cautã, si îti vor rãspunde cã pe cei ambitiosi. Ambitiosii au salele mai puternice, sîngele – mai bogat în fier, inima – mai caldã decît ceilalti oameni. Si femeia se simte asa de fericitã si asa de frumoasã în clipele în care e tare, încît dintre toti oamenii îl alege pe cel care are o fortã uriasã, înfruntînd chiar primejdia de-a fi zdrobitã de el. Am fãcut acest inventar al nãzuintelor dumitale ca sã-ti pot pune probleme. Problema aceasta iat-o. Ni-e o foame de lup ; avem niste coltisori tare ascutiti ; cum facem ca sã avem ce bãga în oalã ? Mai întîi avem sã mîncãm Codul, ceea ce nu-i tocmai plãcut si nici nu duce la nimic ; dar asa trebuie. Fie. O sã ne facem avocat ca sã ajungem presedinte de curte cu juri si sã vîrîm în puscãrie pe niste bieti pîrliti care pretuiesc mai mult decît noi, punîndu-Ie pe umãr initialele T. F.1 si dovedind astfel celor bogati cã pot sã doarmã în deplinã liniste. Nu-i o treabã tocmai nostimã, si apoi, tine mult. întîi, doi ani de asteptare la Paris, doi ani în care ne uitãm cu jind la toate zaharicalele dupã care ne lasã gura apã. E obositor sã poftesti necontenit si sã nu te saturi niciodatã. Dacã ai fi un gãlbejit si dacã ai avea fire de moluscã, n-ai avea de ce sã te temi ; dar sîngele nostru e fierbinte ca al leului si avem o asemenea poftã, încît din pricina eî am fi în stare sã facem douãzeci de nerozii pe zi. Asadar, supliciul acesta, cel mai cumplit din cîte vedem în infernul bunului Dumnezeu, te va doborî. Sã spunem cã vei fi cuminte, cã vei bea lapte si vei face elegii ; în cazul acesta, inimos cum esti dupã un lung sir de necazuri si de lipsuri, care chiar si pe un cîine l-ar face sã turbeze, va trebui sã începi ca substitut al unui caraghios oarecare, în cine stie ce fundãturã de provincie, unde stã-pînirea îti va arunca o leafã de o mie de franci pe an cum arunci o strachinã de fierturã unui zãvod de mãcelãrie. Latrã dupã toti hotii, pledeazã pentru bogãtani, mînã la ghilotinã oameni de inimã .’ Omu dumneavoastrã f Dacã n-ai neamuri la Ierusalim, putrezesti într-un tribunal de provincie. Tocmai bine pe la treizeci de ani ai sã ajungi judecãtor cu o mie douã sute de franci pe an, dacã între timp nu-ti vei fi aruncat roba la gunoi. Pe la patruzeci de ani ai sã te însori cu vreo fatã de morar, cu un venit de – hai sã zicem – sase mii de livre pe an. Multumesc .’ Dacã ai avea proptele ai ajunge procuror la treizeci de ani cu leafã de o mie de taleri si ai lua de nevastã pe fata primarului. Dacã mai faci si cîteva mãrunte acte de lichelism politic, cum ar fi de pildã sa citesti pe un buletin Villele în loc de Manuel(nume care rimeazã si, deci, nu-ti pricinuiesc frãmîntãri de constiintã), ajungi procuror general la patruzeci de ani si poti pune mîna pe un mandat de deputat. Trebuie sã mai tii seama, dragã bãiete, cã în acest rãstimp ne-am cam ferfenitit mica noastrã constiintã, cã vreme de douãzeci de ani am trecut prin atîtea necazuri, prin atîtea tainice suferinte si cã surioarele noastre au rãmas fete bãtrîne. Pe deasupra, am onoarea sã-ti atrag luarea-aminte cã în toatã Franta nu sînt decît douãzeci de procurori generali si cã sînteti vreo douãzeci de mii de aspiranti la acest grad, printre care se afla destui caraghiosi care ar fi în stare sã-si vîndã familia ca sã salte cu o treaptã mai sus. Dacã ti-e silã de meseria asta, hai sã cãutãm alta. Baronul de Rastignac vrea poate sã intre în avocaturã ? Frumusicã socotealã î O sã te chinuiesti vreo zece ani, o sã cheltuiesti în fiecare lunã o mie de franci, o sã-ti faci o bibliotecã, un cabinet de notariat, o sã umbli prin lumea bunã, o sã te ploconesti în fata celor de la care poti ciupi un proces, o sã gonesti prin tot Palatul de Justitie pînã ti-o iesi limba de-un cot. Dacã din meseria asta te-ai putea pricopsi, n-as zice nu. Dar gãseste-mi, rogu-te, în tot Parisul cinci avocati care la vîrsta de cincizeci de ani sã cîstige cincizeci de mii de franci pe an ! Haida-de .’ Mai degrabã m-as face tîlhar la drumul mare decît sã-mi terfelesc sufletul în felul acesta. Si apoi, de unde sã luãm banii ? Chestia nu-i tocmai veselã. Ar mai fi o cale : o femeie cu zestre. Vrei sã te însori ? Asta înseamnã sã-ti agãti o piatrã de gît. Si pe urmã, dacã te însori pentru bani, ce mai rãmîne din onoarea, din nobletea noastrã ? Mai bine ridicã-te dintru început împotriva orînduirilor omenesti. N-ar fi nimic sã te tîrãsti ca un sarpe dinaintea unei femei, sã-i lingi picioarele maicã-si, sã te bãlãcesti în josnicie mai rãu decît o scroafã, îh ! N-ar fi nimic, dacã cel putin ai izbuti sã fii fericit. Dar lîngã o femeie pe care o vei lua în conditiile acestea vei avea soarta nenorocitã a pietrelor de canal, peste care trec toate murdãriile. Mai bine sã te rãzboiesti cu bãrbatii decît cu nevasta. Ai ajuns la rãscrucea vietii, tinere. Alege-ti calea. Ai si ales-o : ai fost la verisoara noastrã, doamna de Beauseant, si acolo ai adulmecat luxul. Ai fost la doamna de Restaud, fata lui mos Goriot, si ai
adulmecat pariziana. In ziua aceea, cînd te-ai întors, îti erau scrise în frunte cuvintele pe care le-am citit din-tr-o datã : Cît mai sus cît mai sus, cu orice pret. Bravo, mi-am spus, Strengarul ãsta-mi place. Ai avut nevoie de bani. De unde sã-i iei ? Ai stors la sînge pe surioarele dumitale. Mai toti fratii ciupesc cît pot de la surioarele lor. Cei o mie cinci sute de franci ai dumitale, smulsi, Dumnezeu stie cum, dintr-un tinut în care gãsesti mai degrabã castane decît bani, au sã se ducã unul dupã altul, ca soldatii cînd pornesc dupã furtisaguri prin livezile oamenilor. Si dupã asta ce-ai sã faci ? Ai sã muncesti ? Munca, asa cum o întelegi dumneata în clipa de fatã, abia poate aduce la bãtrînete un apartament în casa mãicutei Vauquer unui flãcãu de vîrtosia lui Poiret. Cincizeci de mii de tineri care se aflã, toti, în situatia dumitale îsi propun sã rezolve problema unei grabnice îmbogãtiri. Dumneata esti unul dintre acesti cincizeci de mii. Gîn-deste-te ce strãduinte va trebui sã depui si cît de înversunatã va fi lupta. Vã veti mînca unii pe altii, ca pãianjenii închisi într-o oalã, din pricinã cã nu se gãsesc cincizeci de mii de slujbe bune. Stii cum îsi croiesc oamenii drum aici la Paris ? Ori prin strãlucirea geniului, ori prin iscusinta coruptiei, în aceastã multime de oameni, trebuie sã rãzbati ca o ghiulea de tun sau sã te strecori pe sub ascuns, ca si ciuma. Cinstea nu slujeste la nimic. Oamenii se pleacã sub puterea geniului, îl urãsc, încearcã sã-l defaime, pentru cã geniul ia ce i se cuvine si nu împarte cu nimeni ; dacã însã stãruie, oamenii se pleacã în fata lui ; pe scurt, îl adorã în genunchi dacã n-au putut sã-l îngroape în noroi. Dar talentele sînt rare ; .coruptia este în floare. Coruptia este astfel arma mediocritãtii, care se revarsã din belsug, si pretutindeni îi vei simti ascutisul. Vei vedea femei ai cãror bãrbati au o leafã de sase mii de franci pe an si care cheltuiesc numai pentru îmbrãcãminte peste zece mii de franci. Vei vedea slujbasi cu o mie douã sute de franci pe an cumpãrînd pã-mînt. Vei vedea femei prostituîndu-se ca sã poatã iesi la plimbare în trãsura feciorului unui pair al Frantei V care are dreptul sã goneascã la cursele de la Longchamps pe aleea din mijloc. L-ai vãzut pe acest biet nãtãrãu, mos Goriot, silit sã plãteascã polita giratã de fie-sa, al cãrei bãrbat are un venit anual de cincizeci de mii de franci. Te desfid sã faci doi pasi în Paris fãrã sã dai de cele mai infernale uneltiri. As fi în stare sã-mi pun capul, contra unui firicel de salatã din stratul acesta, cã vei intra în cel mai cumplit viespar cu cea dintîi femeie care îti va plãcea, chiar dacã va fi bogatã, frumoasã si tînãrã. Toate sînt în conflict cu legea, toate sînt în rãzboi cu bãrbatii lor, în toate privintele. N-as mai isprãvi niciodatã dacã as sta sã-ti lãmuresc toate tîrgurile care se fac pentru amanti, pentru rochii, pentru copii, pentru cheltuiala casei sau pentru vanitate, rareori, din virtute, crede-mã. De aceea omul cinstit este inamicul tuturor. Dar ce socoti cã este un om cinstit 7 La Paris, om cinstit este cel care tace si refuzã sã ia parte la împãrteala generalã. Nu-ti vorbesc de acei bieti sclavi care pretutindeni fac toatã treaba fãrã sã fie niciodatã rãsplãtiti pentru munca lor si pe care ei îi numesc frãtia jerpelitilor lui Dumnezeu. Fãrã îndoialã, în lumea lor virtutea înfloreste în toatã minunata ei prostie, dar tot acolo s-a asezat si mizeria. Vãd de pe acum schima pe care ar face-o acesti oameni de ispravã dacã Dumnezeu ne-ar face proasta glumã de a lipsi de la judecata de apoi. Asadar, dacã vrei sã te îmbogãtesti degrabã, trebuie ori sã fii bogat dinainte, ori sã te arãti ca atare. Ca sã te înavutesti trebuie sã dai lovituri mari ; altminteri, joci cu tîrîita – si atunci, sã fii sãnãtos, tinere ! Dacã în cele o sutã de profesii pe care le poti face se întîmplã ca zece oameni sã ajungã repede la tintã, lumea spune cã sînt hoti. Nu-ti rãmîne decît sã tragi concluzia. Ti-am înfãtisat viata asa cum este. Nu e mai frumoasã decît o cuhne, duhneste la fel si nu poti gãti mîncare fãrã sã te murdãresti pe mîini. învatã doar sã iesi cu fata curatã. La asta se reduce toatã morala vremii noastre. Dacã îti vorbesc asa despre lume, este pentru cã ea însãsi mi-a dat acest drept : o cunosc. Socoti, poate, cã o învinuiesc ? Nicidecum. Totdeauna a fost asa. Moralistii n-au s-o poatã schimba niciodatã. Omul este o fiintã imperfectã. Uneori însã este mai mult sau mai putin ipocrit. Atunci nerozii spun despre el cã este sau cã nu este cinstit. Nu învinuiesc pe bogãtasi si nu apãr poporul : omul de sus, omul de jos, omul de mijloc – toti sînt la fel. în toatã aceastã cireada de boi gãsesti dintr-un milion de exemplare zece viteji care se ridicã deasupra tuturor lucrurilor si chiar deasupra legilor. Printre ei mã numãr si eu. Dacã esti un om cu adevãrat superior, du-te drept la tintã si cu fruntea sus. Dar va trebui sã te lupti cu pizma, cu defãimarea, cu mediocritatea, cu întreaga lume. Napoleon a dat peste un ministru de rãzboi pe care-l chema Aubry1 si care era cit p-aci sã-l trimitã în surghiun. Pipãie-te pe toate pãrtile. Cerceteazã-te dacã esti în stare sã te scoli în fie-. care zi mai dîrz decît în ajun. în aceastã situatie, am sã-ti fac o propunere pe care nimeni n-ar respinge-o. Ascultã cu luare-aminte. Eu, vezi dumneata, am o idee. Ideea mea este sã duc o viatã patriarhalã pe un vast domeniu, de vreo sutã de mii de pogoane, undeva în Statele Unite, prin sud. Vreau sã mã fac plantator, sã am sclavi, sã cîstig cîteva bune milionase, vînzînd boi, tutun, lemne, sã trãiesc ca un împãrat, fãcîndu-mi toate poftele si ducînd un trai pe care nici nu-l poti concepe aici, unde oamenii stau înfundati în vizuinile astea de ipsos. Eu sînt un mare poet. Dar poeziile mele nu le scriu ; ele devin fapte si simtiri, în clipa de fatã am cincizeci de mii de franci, cu care n-as putea sã cumpãr decît patruzeci de negri, îmi trebuie douã sute de mii ca sã am douã sute de negri si sã-mi pot împlini dorinta de-a trãi patriarhal. Negrii acestia, vezi dumneata, sînt ca niste copii care-ti vin de-a gata : faci cu ei ce poftesti, fãrã ca un procuror cîrcotas sã-ti cearã socotealã. Cu acest capital negru voi avea în zece ani trei sau patru milioane. Dacã izbutesc, nimeni nu mã va întreba „Cine esti ?” Voi fi domnul Patru Milioane, cetãtean al Statelor Unite. Voi avea cincizeci de ani, nu voi fi încã hodorogit si-mi voi petrece zilele asa cum mi-o trãsni prin cap. în douã cuvinte, dacã îti dau o zestre de un milion îmi dai douã sute de mii de franci ? Un comision de douãzeci la sutã, ha ? E prea mult? Ai sã cîstigi dragostea femeiustii dumitale. Dupã nuntã, vreme de cincisprezece zile te vei arãta tulburat, chinuit de remuscãri, mîhnit. Apoi, într-o noapte, dupã oarecare nazuri, între douã îmbrãtisãri, spunîndu-i „dragostea mea l”, îi vei mãrturisi cã ai niste datorii care se ridicã la douã sute de mii de franci. Comedia asta o joacã în fiecare zi tinerii cei mai distinsi. O femeie tînãrã are totdeauna punga deschisã pentru cel care i-a cucerit inima. Crezi cã din treaba asta ai sã rãmîi pãgubit ? Nu. Vei gãsi mijlocul sã recîstigi cei douã sute de mii de franci într-o afacere oarecare. Cu banii si cu inteligenta dumitale, ai sã aduni averea pe care o vei dori. Ergo 1, dupã un rãstimp de sase luni veti fi fericiti si dumneata, si femeia vrednicã de iubirea dumitale, si tãtucul Vautrin, fãrã sã mai vorbim de fericirea, familiei dumitale, care iarna îsi suflã-n pumni, pentru cã n-au cu ce face focul în sobã. Nu te mira nici de ceea ce-ti propun, nici de ceea ce-ti cer ! Din saizeci de cãsãtorii strãlucite care se fac la Paris, patruzeci si sapte dau loc la tîrguri de felul acesta. Camera notarilor a silit pe domnul…
- Si ce trebuie sã fac ? întrebã cu lãcomie Eugene.
- Aproape nimic, rãspunse Vautrin neputîndu-si stã-pîni o tresãrire de bucurie, asemenea strigãtului înãbusit al pescarului în clipa cînd simte cã pestele s-a prins în cîrligul unditei. Ascultã-mã cu luare-aminte ! Inima unei biete fete nenorocite si sãrace este ca un burete lacom sã se îmbibe de iubire, ca un burete uscat care se umflã de îndatã ce simte un strop de simtire. A face curte unei fete care trãieste în singurãtate, deznãdejde si sãrãcie si care nici nu bãnuieste ce noroc o asteaptã, drace ! asta înseamnã sã ai chintã si paisprezece la mînã, înseamnã sã stii dinainte numerele cîstigãtoare la loterie, înseamnã sã joci la Bursã cunoscînd stirile care au sã vinã. Clãdesti pe piloni solizi o cãsãtorie indestructibilã. Dupã aceea, oricîte milioane i-ar veni acestei fete, ea ti le va-pune pe toate la picioare, ca pe niste pietricele. „la-le, iubitul meu ! la-le, Adolf ! la-le, Alfred ! la-le, Eugene !” va spune fata, daca Adolf, Alfred sau Eugene a avut întelepciunea sã se sacrifice pentru ea. Prin sacrificiu înteleg sã-ti vinzi o hainã veche ca sã mergeti împreunã la restaurantul „Cadran bleu” si sã mîncati pateuri cu ciuperci, iar de acolo sã vã duceti seara la teatrul Am-bigu-Comique. Sau sã-ti pui ceasornicul amanet la muntele de pietate ca sã-i cumperi un sal. Nu vorbesc de mîzgãlelile amoroase si nici de mofturile la care tin atîta femeile, ca de pildã cînd esti departe de ele sã arunci pe scrisoarea de dragoste cîteva picãturi de apa în chip de lacrimi : am impresia cã dumneata cunosti foarte bine graiul inimii. Parisul, vezi dumneata, este ca o pãdure din Lumea Nouã, în care se agitã douãzeci de triburi sãlbatice – illinoi si huroni – trãind din produsul pe care îl dau diferitele clase sociale ; iar dumneata esti un vînãtor de milioane. Ca sã pui mîna pe ele te folosesti de capcane, de tivlitori, de momeli. Unii vîneazã zestre, altii – mezaturi. Existã mai multe feluri de a vîna. Unii pescuiesc constiinte, ceilalti îsi vînd clientii, legati cobzã. Cel care se întoarce cu tolba plinã este salutat, sãrbãtorit, primit în societatea bunã. Sã fim drepti cu acest pãmînt atît de primitor ; aici ai de-a face cu cel mai îngãduitor oras din lume. în vreme ce mîndrele aristocratii din toate capitalele Europei resping din rîndurile lor pe un milionar infam. Parisul îl primeste cu bratele deschise, aleargã la serbãrile lui, sade la masa lui si ciocneste cu infamia Iui.
- Dar unde sã gãsesc o asemenea fatã ? întrebã JEugene.
- E de pe acum a dumitale, o ai în fatã l
- Domnisoara Victorine ?
- Chiar ea .’
- în ce fel?
- S-a. si îndrãgostit de dumneata micuta dumitale baroanã de Rastignac l
- Dar n-are un ban, urmã Eugene cuprins de mirare.
- Ah, iatã-ne în sfîrsit aici încã douã cuvinte, zise Vautrin, si vom fi pe deplin lãmuriti. Taica Taillefer este un bãtrîn ticãlos care, pare-se, si-a ucis un prieten în timpul Revolutiei. E unul dintre îndrãznetii care-mi plac mie, pentru gîndirea lor independentã. E bancher, principal asociat în firma „Frederic Taillefer et Comp.”. Are un singur fiu, cãruia vrea sã-i lase tot ce are, pãgubind astfel pe Victorine. Nedreptãtile de felul acesta nu-mi plac. Eu semãn cu Don Quijote : apãr pe cel slab împotriva celui tare. Dacã prin vointa Celui-de-sus Taillefer ar rãmîne fãrã acest fiu, el si-ar relua fata, pentru cã vrea sã aibã un mostenitor oarecare – prostie care este în firea oamenilor – cãci nu mai poate avea copii de-aici încolo, dupã cum stiu prea bine. Cu blîndetea si drãgãlãsenia ei, Victorine va izbuti îndatã sã-l atragã pe tatã-sãu, iar dupã aceea îl va face sã se-nvîrtã ca un titirez, sub biciul iubirii ! Pe de altã parte, ea va fi prea simtitoare la dragostea dumitale ca sã te poatã uita, asa cã o vei lua de nevastã. Cît despre mine, iau asupra-mi rolul proniei ceresti si-l voi face pe Dumnezeu sã voiascã. Am un prieten cãruia m-am devotat, un colonel din armata Loarei, care acum face parte din garda regalã. Ascul-tîndu-mi sfaturile, s-a fãcut ultraregalist : nu face parte dintre imbecilii care tin la opiniile lor. Dacã ar fi sã-ti mai dau vreo povatã, îngerasule, ti-as da-o pe aceasta : nu cumva sã-ti pretuiesti opiniile mai mult decît vorbele. Cînd ti le-o cere cineva, vinde-le pe loc. Cine se laudã cã nu si-a schimbat niciodatã pãrerea îsi ia sarcina de a umbla toatã viata în linie dreaptã si este un nerod care crede în infailibilitate. Nu existã principii, existã numai evenimente ; nu existã legi, existã numai împrejurãri : omul superior merge laolaltã cu evenimentele si împrejurãrile, ca sã le poatã cîrmui. Dacã ar exista principii si legi fixe, popoarele nu le-ar schimba cum schimbãm’noi cãmãsile. Individul nu este obligat sã fie mai întelept decît întreaga natie. Omul care a adus Frantei cele mai putine servicii este un fetis venerat, pentru cã toatã viata a mers cu cei de stînga si e bun cel mult de pus la Conservator, între masini, cu eticheta La Fayette -. în acelasi timp, printul, asupra cãruia fiecare îsi aruncã piatra si care dispretuieste îndeajuns omenirea ca sã-i scuipe în fatã toate jurãmintele pe care ea i le cere, a împiedicat împãrtirea Frantei la Congresul de la Viena3 : îi datorãm lauri, dar îl acoperim cu noroi. Treburile astea le cunosc prea bine .’ Cunosc tainele atîtor oameni ! De ajuns. Voi rãmîne si eu neclintit în opinia mea numai în ziua cînd voi gãsi trei capete care sã gîndeascã la fel în privinta aplicãrii unui principiu, dar pînã atunci pot sã astept mult si bine .’ Nu poti gãsi nici chiar în tribunale trei judecãtori care sã aibã aceeasi pãrere asupra unui articol de lege. Dar sã mã întorc la omul meu. Ar fi în stare sã-î rãstigneascã a doua oarã pe Isus, dacã i-as spune s-o facã. Cînd tãtucul Vautrin îi va sufla o singurã vorbã, îndatã va cãuta pricinã acelui caraghios care nu-i trimite sorã-si nici mãcar un franc si…
Vautrin se ridicã, se asezã în pozitie de apãrare si, schitînd miscarea unui maestru de scrimã care atacã, adãugã :
- …si la cimitir cu el .’
- Ce grozãvie ! strigã Eugene. Ai glumit ; nu-i asa, domnule Vautrin ?
- La-la-la, linisteste-te, urmã Vautrin. Nu fi copil. Sau, dacã asta te poate înveseli, mînie-te, înfurie-te .’ Spune-mi cã sînt un nemernic, un scelerat, un ticãlos, un bandit, dar sã nu-mi spui nici’ escroc, nici spion .’ Haide, trage-ti salva de ocãri. Te iert, e asa de firesc la vîrsta dumitale .’ Am fost si eu ca dumneata. Numai cã e nevoie si de chibzuintã. Va veni o zi cînd vel sãvîrsi fapte si mai rele. Te vei duce sã faci curte unei femei si vei primi bani de la ea. Te-ai gîndit la asta ? întrebã Vautrin. Pentru cã, altfel, cum ai sã izbutesti în viatã dacã nu-ti vei vinde dragostea ? Virtutea, dragul meu student, nu poate fi împãrtitã în felii. Virtutea este sau nu este. Ni se spune sã ne cãim de greselile noastre. Frumusicã treabã : te speli de o crimã printr-un act de cãintã ! Seducînd o femeie ca sã ajungi pe cutare treaptã a scãrii sociale, vîrînd zîzanie între copiii, unei familii, în sfîrsit, sãvîrsind toate ticãlosiile care se practicã – în tainã sau altfel – pentru a-ti împlini o plãcere ori un interes personal, socoti, poate, cã acestea sînt acte de credintã, de sperantã si de caritate ? De ce se dau douã luni de închisoare unui dandi care într-o noapte sterpeleste jumãtate din averea unui copil si de ce ocna unui biet pîrlit care furã o hîrtie de o mie de franci, cu circumstante agravante ? Astea-s legile dumneavoastrã. Nu existã în ele un singur articol care sã nu fie de-a dreptul absurd. Un om cu mãnusi si cu vorba mestesugitã sãvîr-seste asasinate în care sîngele nu se varsã, ci se dãruieste ; un asasin deschide o usã cu un speraclu : douã isprãvi de noapte ! între ceea ce-ti propun eu si ceea ce-ai sã faci dumneata singur într-o zi, nu lipseste decît sîngele. Crezi cã existã un lucru neclintit în lumea asta ! Dispretuieste deci oamenii si cautã ochiurile prin care poti sã iesi din reteaua Codului. Taina marilor averi, a cãror obîrsie nu se cunoaste, este o crimã care a fost uitatã, pentru cã a fost sãvîrsitã dupã toate regulile artei.
- Destul, domnule ! Nu vreau sã mai ascult nici un cuvînt. Mã faci sã mã îndpiesc de mine însumi. In clipa asta, singura mea stiintã este simtirea.
-’ Voia dumitale, frumuselule. Te credeam mai tare, rãspunse Vautrin. N-am sã-ti mai spun nimic. Un ultim cuvînt numai.
Se uitã tintã la student.
- îmi cunosti secretul.
- Un tînãr care te respinge va sti sã-l uite.
- Ai grãit frumos,, mi-a plãcut. Altul, vezi dumneata, ar fi mai putin scrutl’Ulibi..,A.du-ii . wiinle- dt ceea

„Ce minte agerã are omul acesta ! gîndi Rastignac uitîndu-se dupã Vautrin, care plecase linistit, cu bastonul sub brat. Mi-a spus verde ceea ce doamna de Beauseant îmi spusese cu atîtea ocoluri. Mi~a sfîsiat inima cu gheare de otel. De ce vreau sã rãzbat la doamna de Nucingen ? Vautrin mi-a ghicit motivele cînd eu însumi abia le concepusem. In douã cuvinte, acest brigand mi-a spus despre virtute mai mult decît îmi spuseserã atîtia oameni si atîtea cãrti. Dacã virtutea nu îngãduie capitulãri, înseamnã oare cã mi-am jefuit surorile ?” se întrebã Eugene zvîrlind sãculetele cu bani pe masã.
Se asezã pe un scaun si rãmase cufundat într-o ametitoare meditatie.
„Sã rãmîi credincios virtutii, ce sublim martiriu f Haida-de l Toatã lumea crede în virtute ; dar cîti sînt virtuosi ? Popoarele si-au fãcut un idol din libertate ; dar din toate popoarele pãmîntului este vreunul cu adevãrat liber ? Tineretea mea este încã seninã, ca un cer fãrã nori : a vrea sã ajungi la mãrire si la bogãtie nu înseamnã însã a te hotãrî sã minti, sã-ti încovoi spinarea, sã te tîrãsti, sã te ridici iarãsi, sã lingusesti, sã te prefaci ? Nu înseamnã sã consimti a fi valetul celor care au mintit, care si-au încovoiat spinarea, care s-au tîrît ? înainte de-a ajunge complicele lor, trebuie sã fiu sluga lor. Ei bine, nu. Vreau sã muncesc cu noblete, cu sfintenie. Vreau sã muncesc zi si noapte si sã nu-mi datoresc bogãtia decît muncii mele. Va fi cea mai înceatã îmbogãtire, dar voi putea dormi linistit. Ce poate fi mai minunat decît sã-ti contempli viata si s-o gãsesti curatã ca un crin ? Eu si viata sîntem ca un tînãr si logodnica lui. Vautrin mi-a deschis ochii asupra celor ce se întîmplã într-o cãsãtorie dupã zece ani. Drace, simt cã-mi pierd capul. Nu vreau sã mã mai gîndesc la nimic. Inima este un bun cãlãuz.”

Probabil ca exista un Rastignac in fiecare dintre noi. Nu ne ramane decat sa ne impacam constiinta ca scopul scuza mijloacele, in fond suntem aruncati intr-o oala cu alte cateva mii de paianjeni, vorba unchiului Nicolai: “We do what we have to do, to survive”.

 

PPS. 1 decembrie. L-am visat pe ” yet”. In versiunea italiana cuvantul cu pricina e “ancora” – in romaneste devine “pana atunci”. Mai sus nu intelegeam de ce acest “yet” din versiunea in engleza, lumineaza mult paragraful si da greutate ideii ca se face o referire la Mos Goriot. Incercarile mele literare, ar fi fost explicate mai simplu prin inlocuirea acestui “pana atunci” cu “inca”. Deci, probabil ca ar suna mai bine asa  “Iar aici Roberto, voind să inventeze o secvenţă pe care nici un autor de romane n-o mai născocise inca“.

Better, nu? ..Cata vorbaraie pentru un singur cuvant :)

 

Umberto Eco lanseaza o noua carte

Umberto Eco lanseaza o noua carte, The Vertigo of Lists, si se pare ca pentru o luna va fi la muzeul Louvre, unde se organizeaza diferite meshcherii. Reading, cursuri, expozitii, concerte ..minuni.

De aici puteti copia programul de la Louvre: Le Louvre invite Umberto Eco du 2 novembre au 13 décembre 2009

 

Timbrele & Columba de culoarea namrazei

Pana la urma am reusit sa ascult cursurile lui Umberto Eco de la Emory University. Trebuie instalat itunes, are vreo 90 de mb, apoi se pot copia fisierele audio care sunt free. Sunt speechuri pe decursul a trei zile. In a 3a zi, fiind doua – in total 4. Umberto Eco citeste si un fragment din Pendulul lui Foucault, episodul cu inmormantarea si Belbo cantand la trompeta. Fiecare fisier e undeva la 60 de mb, si dureaza aproximativ o ora. Am sa incerc sa le uploadez pe trilulilu mai inkolo dar trebuie sa le editez, ca limita la upload acolo e de 60 de mb, si astea sunt putin mai mari.

Trebuie sa le mai ascult odata ca sa extrag punctele importante, dar merita facut efortul de a le copia si asculta. Eco a fost prin august in fiji, si asta e unul din motivele pentru care pune si actiunea in august. Zice, ca aia e luna cand a observat cerul si natura, si aia e luna cand si Roberto trebuia sa se afle acolo. Am sa revin ..la povestea asta, cu fisierele …a trebuit sa-si dea si barba jos ca sa poata face scufundari, ca altfel masca de scafandru nu era etansa. S-a dus barba de filozof ..pt. o scufundare :)

De ce am inceput postul asta? In cel precedent am gresit in privinta timbrelor, nu sunt cu pasarele :). Am reverificat Misterioasa Flacara a Reginei Loana sa vad despre ce timbre e vorba. Redau fragmentele cu pricina in engleza:

A new flutter of tachycardia seized me at the sight of two stamps
from Fiji (how had I pronounced that name?). They were no prettier or uglier than the others. One showed a native, the other bore a map of the Fiji islands. Perhaps I had gone to great lengths to trade for them and so held them dearer than the others; perhaps I was struck by the map’s precision, like a chart of treasure islands; perhaps I had encountered the unheard-of names of those territories for the first time upon those little rectangles. I seem to recall Paola telling me that I had a fixation: I wanted to go to Fiji someday, and I would scour the travel agency brochures, and then in the end put the trip off because it involved going to the other side of the globe, and to go for less than a month made no sense.
I kept staring at those two stamps, and I began spontaneously to
sing a song I had listened to days before: “Up There at Capocabana.”
And along with the song came back the name Pipetto. What was it that tied the stamps to the song, and the song to the name, just the name, of Pipetto?
The mystery of Solara was that at every turn I would approach a
revelation, and then I would come to a stop on the edge of a cliff, the chasm invisible before me in the fog.

***

One Sunday, at two in the afternoon when there were just a few of us at the Oratorio, I told him about my stamps, and he said that once upon a time he had collected them, too, but when he came back from the war he lost interest and threw them all out. He had twenty or so left and would be happy to give them to me.
I went to his house and was amazed by my windfall: it included the two Fiji stamps I had gazed at with such longing in the pages of the Yvert and Tellier.
“So you have the Yvert and Tellier, too?” he asked, impressed.
“Yeah, but it’s an old one . . .”
“They’re the best.”
The Fiji Islands. That was why I had been so fascinated by those
two stamps back at Solara. After Gragnola’s gift, I took them home to put them on a new page of my album. It was a winter evening, Papà had come home the day before, but he had left again that afternoon, going back to the city until the next visit.

I was in the kitchen of the main wing, which because we had just
enough wood for the fireplace was the only heated room in the house.
The light was dim. Not because the blackout meant much in Solara (who would have ever bombed us?), but because the bulb was muted by a lampshade from which hung strings of beads, like necklaces one might offer the primitive Fijians as gifts.
I was sitting at the table tending my collection, Mamma was
tidying up, my sister was playing in the corner. The radio was on. We had just heard the end of the Milanese version of What’s Happening in the Rossi House, a propaganda program from the Republic of Salò that featured the members of a single family discussing politics and concluding, of course, that the Allies were our enemies, that the Partisans were bandits resisting the draft out of sloth, and that the Fascists in the north were defending Italy’s honor alongside their German comrades. But there was also, on alternate evenings, the Roman version, in which the Rossis were a different family, with the same name, living in a Rome now occupied by the Allies, realizing in
the end how much better things had been when things were worse, and envying their northern neighbors, who still lived free beneath Axis flags.
From the way my mother shook her head, you could tell that she did not believe it, but the program was lively enough. Either you listened to that or you turned the radio off.

***

I see myself still adoring the Fiji stamps when suddenly, between ten and eleven, the sky starts buzzing, and we turn out all the lights and run to the window to await Pipetto’s passage. We heard it every night, at more or less the same time, or that was how legend had it by then.
Some said it was an English reconnaissance plane, some, an American plane that came to drop packages, food and arms for the partisans in the mountains, perhaps not far from us, on the slopes of the Langhe.
It is a starless, moonless night, we cannot see lights in the valley
nor the silhouettes of the hills, and Pipetto is passing above us. No one has ever seen him; he is only a noise in the night.
Pipetto has passed, everything has gone as usual again this evening, and we return to the radio’s last songs. Out in that night bombs might be falling on Milan, packs of German shepherds might be chasing the men Pipetto helps through the hills, but the radio, with that saxophone in-heat voice, is singing Up there at Capocabana, at Capocabana the woman is queen, and she reigns supreme, and I picture a languid diva (maybe I had seen her photo in Novella). She glides softly down a white staircase whose steps light up at the touch of her feet, surrounded by
young men in white tailcoats who tip their top hats and kneel adoringly as she passes. With Capocabana (it was actually Capocabana, not Copacabana), the sexy singer is sending me a message every bit as exotic as that of my stamps.

***

Mandrake now points his cane upward, to signal the descent of the Dragon Lady, sheathed in black silk, and at every step the students kneel and hold out their hats as a gesture of adoration, as she sings, with that saxophone-in-heat voice, Sentimental this autumn evening sky, infinitely gentle this rose from days gone by, the signs all point to love much to my heart’s delight, that’s all it’s dreamin’ of, an hour of joy tonight an hour with you.

Cam multe citate, nu? In loc sa discut despre insula vad ca am ajuns sa vorbesc despre Misterioasa Flacara. Ascunse sunt caile Domnului.

Timbrele cu pricina sunt urmatoarele:

In Misterioasa Flacara, o seara tipica il gasea pe pokemon la masa admirandu-si colectia de timbre, maica-sa dereticand prin casa, sora-sa jucandu-se intr-un colt, radioul bazaind si el. “I was sitting at the table tending my collection, Mamma was tidying up, my sister was playing in the corner. The radio was on.”

Acuma cu Copacabana.Am crezut prima data ca-i vorba de At the copa, Copacabana, The hottest spot north of Havana.. :) Barry Manillow:

Singura problema e ca nu se potriveau versurile si anii. Copacabana, e din 1978.

Dupa ceva research am gasit si melodia italiana din timpul razboiului, 1944, Alfredo Clerici – A Capocabana. Am bagat-o pe trilulilu, acuma sa vedem daca pot sa o bag aici:

Problema e ca la radio o interpreta o Diva.Diva respectiva e Wanda Osiris, one of Italy’s most successful stage performers of the 1920s, 1930s, and 1940s. Din pacate nu am gasit A Capocabana (e capo, nu copa, Dumnezeu stie de ce) cantata de Osiris. Totusi am gasit cealalta piesa, Sentimental, cea la care face aluzie si Eco la sfarsitul cartii cand coboara Dragon Lady. Nu prea sunt prea multe video cu Wanda Osiris. Daca se intampla sa aiba cineva mp3 cu A Capocabana, interpretata de ea, let me know :)

Frumoase scari. alta melodie de Wanda:

Timbrele evoca mai multe lucruri in acelasi timp. Un obiect iubit, un prieten drag -de care de asemenea e legata o alta intamplare importanta, Episodul Valone, “sexual desire” – pentru o voce, probabil ca i-a vazut si poza prin vreo revista, dar imaginatia merge mult mai depart; o seara din copilarie cu familia; Pipetto – zgomotul produs de un avion in timpul razboiului, oare provoaca un sentiment de frica? ..probabil mai mult de curiozitate -deja se tes legende in jurul acestui nume. Sentimentele produse de aceste timbre, doar cel in cauza poate sa le stie cel mai bine. Probabil ca evoca si mirosuri ..mamaliga cu branza? :) Cum gateste mama, nu gateste nimeni. Sa ajungi sa naufragiezi pe o barca pustie, in mijlocul atator amintiri…

Nu m-am inselat in privinta timbrelor cu pasari Problema e ca primele care le-am gasit, cu orange Dove sunt de pe la 1962, dar va trebui sa zabovesc si asupra acestei probleme mai mult intr-o zi:

Columba de culoarea namrazei, in timbre:

Ptilinopus victor, Fiji 03.12.1962 Definitives

Ptilinopus victor, Fiji 12.02.2001 Taveuni rainforest 2v sheet

Ptilinopus victor, Fiji 17.02.2009 Doves

 

Dumnezeu asculta reggae?

Am citit in mai multe locuri ca Eco a vizitat Fiji, in perioada cand aduna materiale pentru cartea sa. Am gasit si un articol foarte interesant despre una din “prenzentarile” lui Eco (nu stiu cum se traduce “lecture” = “oral presentation”), la o universitate Americana. Articolul despre care vorbesc e o postare in blogul lui Mark Larson, un student american si se afla aici: Umberto Eco on “How I write” Ma lungesc prea mult la vorba. Vroiam sa scriu despre altceva si fac povestea prea lunga. Postarea lui Mark Larson  e interesanta de citit, deoarecea a asistat la cursul lui Eco. Tipul a postat si notitele lui si l-a desenat pe Eco:

Notitele lui Mark Larson la cursul lui Umberto Eco "How I write"

Cursul cu pricina exista si-n format audio, aici, dar trebuie Itunes ca sa poata fi ascultat. Eu am incercat sa instalez itunes asta, dar nu merge la mine- programul. Am sa-i dau eu de capat pana la urma. Cateva din ideile principale ale cursului au fost urmatoarele. Citez din blogul lui Mark:

“”Here are some notes deciphered from my handwriting:

• He describes himself at age 76 as “a young and promising novelist”—he’s only been doing novels for 30 years or so.
• When he was a kid, he would start with an image. He drew his stories from end to end, only later going back to put the text in juvenile block letters.
• “At 16 I started to write poems like everybody else.”
• Most of his fictional works start with an image: “I wanted to poison a monk in his study,” a pendulum, a trumpet, Constantinople in flames.
• When he first does research he starts with collecting documents, travel, drawing maps, and even sketching the faces of his characters. When doing the travel research, he walks around with a recorder to describe everything he sees, hears, smells, street names, etc.
• “The structure of the world is fundamental to the writing.” Though the writer may choose to withhold information about the fictional world and bamboozle the reader, “You have to take account of the reaction and collaboration of the reader.”
• One *very* cool anecdote: a movie director loved the dialogue Eco wrote in The Name of the Rose, saying that it was the perfect length. Eco knew it was the perfect length because he had mapped out the monastery so completely that he knew the length of time it would take his characters to walk from one place to another. (!!!)
• Connected with this idea of world-building is the ancient practice of ecphrasis. Ecphrasis is the genre of “complete description”—retelling another work so vividly that the audience can know it without directly experiencing it. Eco says it’s a good tool for writers because it “gives us more ideas than actually witnessing the thing itself.”
• Some “postmodern” characteristics of his writing: intertextual irony (e.g. quoting real-life works in works of fiction), metanarrative (commentary on the tale in progress) and double-coding (speaking to multiple audiences, like a Pixar movie). It “establishes a smart complicity with some readers, and also provokes other readers to read twice.”
• These postmodern intricacies “are not an aristocratic tic, but a way of respecting the brightness and curiosity of the audience.””

Unde vroiam sa ajung defapt. Am citit in mai multe locuri ca a vizitat Fiji inaine de a scrie Insula – face parte din “travel research”. De asemenea sa ne amintim si obsesia lui Yambo din Misterioasa Flacara a reginei Loana, cu insulele Fiji. Colectia de timbre, cele din Fiji fiind cele mai valoroase, timbre care aveau poze cu pasari – probabil si a columbei de culoarea namrazei. Voi aduna mai multe info despre timbre in viitor – dar oricum imi place ideea. Cea mai valoroasa piesa a colectie tale, un timbru din Fiji cu o pasare, un lucru pe care-l iubesti copil fiind, si apoi peste vreo 50 de ani ajuns mare scriitor mergi sa vezi the real thing. Dar astea sunt doar supra interpretarile mele.

Cu ajutorul youtube am fost azi putin prin Taveuni.:

Probabil ca pe la 1600 bastinasii  tot acolo se dadeau pe topogan, doar muzica era altfel:

Asfintituri:

Nu va apuca filozofatul?? :)

 

Umberto Eco cantand la Recoder

Am mai creat azi o categorie, in care voi adauga poze cu Eco, videouri, interviuri etc. Un fel de media gallery. Am facut aceasta categorie astazi in special pentru urmatoarea poza:

Citisem, si cred ca am auzit si intr-un interviu ca Eco canta la recoder si e pasionat de aceasta muzica, dar acum am si dovada. :) Nu e de mirare ca mai multe capitole din Insula au numele unor melodii de Van Eyck din albumul (prost zis “albumul”) lui Der Fluyten Lust Hof. Chiar capitolul 32 e numit: “Gradina Desfatarilor”, “A Garden of Delights”. Va trebui sa analizam mai in amanunt legaturile dintre melodii si carte. Ma gandesc ca nu asculta Cd-ul respectiv cand scria, si de acolo i-a venit ideea sa puna astfel tilturile capitolelor.

:)Ar fi culmea sa gasesc un video, in care sa-l vedem pe Eco cantand la fluierash. That would be interesting. Nu?

 

LXX nu XXL :) (2)

Cu ceva timp in urma, am scris despre dialogul dintre Sain Savin si unul dintre comesenii lui, si ne intrebam atunci cine-i teologul. Desi am descoperit citatul cu pricina in Biblie (inca tre sa ma lamuresc exact in care Biblie, si ce-i cu Septuaginta asta), ceva ce am citit recent aduce mai multa lumina asupra discutiei respective. Totul este explicat chiar de Eco, in cartea sa Serendipities Language and Lunacies, cartea pe care o puteti copia de la www.gigapedia.com

**Pentru cei ce nu stiu, se pot downloada carti de la www.gigapedia.com, trebuie sa va faceti intai cont, apoi dati search ..si copiati cartile de la “links”. Nu se gasesc carti in romaneste …dar sunt multe in engleza si alte limbi. Este un site care merita vizitat.**

In Serendipities, Capitolul I, “The Force of Falsity”, Eco zice asa:

In the Quaestio quodlibetalis XII, 14, Saint Thomas declares “utrum veritas sit fortior inter vinum et regem et mulierem,” raising, that is, the question of which is more powerful,more convincing,more constrictive: the power of the king, the influence of wine, the charms of woman, or the strength of truth.
Aquinas’s reply respected the king, at whose table he did not, I

believe, reject a few good glasses of wine, though he proved he could resist woman’s charms by pursuing with a glowing firebrand the naked courtesan his brothers had introduced into his room to convince him to become a Benedictine rather than dishonor the family by taking the mendicant habit of the Dominicans.As usual, his reply was subtle and articulated: wine, monarch, woman, and truth are not comparable because non sunt unius generis (they do not belong to the same category). But if we consider them per comparationem ad aliquem effectum (insofar as their effects are concerned),all can stir the human heart to some action.Wine acts on our corporal aspect because it produces drunkenness, and over our sensitive animal nature the delectatio venerea—woman, in short— has power (Thomas did not conceive of possible sexual impulses in the opposite direction that might legitimately affect woman, but we cannot ask Thomas to be Héloise). As for the practical intellect, it is obvious that the king’s will has power over it, the command of law. But the only force that moves the speculative intellect is truth. And inasmuch as vires corporales subjiciuntur viribus animalibus, vires animales intellectualibus, et intellectuales practicae speculativis . . . idea simpliciter veritas dignior est et excellentior et fortior (as our corporeal forces depend on the animal ones, and the animal on the intellectual—and so on and so forth—thus truth is stronger than anything else).
Such then is the force of truth. But experience teaches us that often the imposition of truth has been delayed, and its acceptance has come at the price of blood and tears. Is it not possible that a similar force is displayed also by misunderstanding, whereby we can legitimately speak of a force of the false?

To demonstrate that the false (not necessarily in the form of lies
but surely in the form of error) has motivated many events of history, I should rely on a criterion of truth. But if I were to choose it too dogmatically, I would risk ending my argument at the very moment I begin it.

Acuma nu cred ca am sa ma apuc sa-l citesc pe Toma, dar oricum e de apreciat gagiul pentru rezistenta in fata curtezanei. :)