XV X MMIX

 

V.

 

Moarte

Acest site si-a dat obstescul sfarshit. Dumnezeu sa-l ierte.

I’ll see you on the other side.

 

Craciun si an nou fericit!

 

Jacques Callot si strugurii

Lucrurile stăteau mai mult sau mai puţin aşa, cînd bătrînul Pozzo, pe la jumătatea lui aprilie, adună în faţa castelului pe cei mai tineri dintre ţăranii lui, împărţi toate armele ce se găseau în ţinut, îl chemă pe Roberto şi le ţinu tuturor această cuvîntare, pe care şi-o pregătise pesemne în timpul nopţii: “Oameni buni, ascultaţi-mă. Pămîntul ăsta al nostru de la Griva a plătit totdeauna tribut Marchizului de Monferrato, căci de mult timp e ca şi cum ar fi ducele Mantovei, care însă a devenit acuma domnul de Nevers, şi dacă cineva vine şi-mi spune mie că Nevers nu e nici mantovan, nici din Monferrato nu-i, eu îi dau un picior în cur, pentru că sînteţi nişte mîncăi ignoranţi care din lucrurile astea nu pricepeţi nici pe dracu’ şi aşa că-i mai bine să tăceţi din gură şi să-l lăsaţi pe stăpînul vostru să vorbească, pentru că el ştie cel puţin ce-i aia onoare. Dar cum voi onoarea vi-o atîrnaţi în locul ăla, ştiţi voi unde, aflaţi că dacă imperialii intră în Casale, ăia sînt oameni pe care nu-i poţi lua cu binişorul, de viile voastre o să se-aleagă praful, iar de femeile voastre mai bine să nu vorbim. De-aia ne ducem să apărăm Casale. Eu nu oblig pe nimeni. Dacă e vreun tăntălău de trîntor care nu-i de părerea asta, s-o spună acuma şi-l spînzur de stejarul de colo”. Nimeni de pe-atunci nu putea să fi văzut gravurile în acva-forte ale lui Callot cu ciorchini de oameni ca şi ei care atîrnau de alţi stejari, dar pesemne că ceva dădea tîrcoale prin aer: toţi înălţară, care muschetele, care lăncile, care nişte prăjini cu cîte o seceră legată la vîrf şi strigară “Trăiască Casale, jos cu imperialii”. Ca un singur om.

Observ ca Eco mentioneaza, ca narator,  unele nume peste care nu vrea sa sarim. Citisem pe undeva, ca adunase vreo 200 de citate din diferite carti, scriindu-le pe niste bucatele de hartie, fara sa numeasca sursa, ca sa le arunce pe ici pe colo prin text, in the natural flow of writing. Un astfel de citat, desi duce cu el ceva din sensul paragrafului sau cartii  de unde provine, poate sa semnifice (sau sa nu mai aiba nici o legatura cu originea) cu totul altceva acolo unde ajunge. Natural fucking flow (parca asta era expresia folosita.) Cu toate ca avem astfel de citate, pe care datorita “masinariei” lui nici macar autorul probabil ca nu mai stie de pe unde le-a smanglit, sunt locuri unde naratorul da nume. Nume peste care nici noi, nici el, nu ar trebui sa sarim de exemplu citatele de la inceputul carti din Marino si Donne.

Si care poate sa fie smecheria cu Callot? Daca ce am scris eu mai sus, are cat de cat o logica, ce ne-ar putea interesa pe noi la Callot mai mult decat urmatoarea poza la care face referire propozitia de mai sus:

Jacques callot - Les misères de la guerre

Altundeva (nu ma intrebati unde, ca sa mor ca nu mai stiu) am citit ca Eco, pe langa faptul ca le-a dat un dosar cu fel de fel de info despre carte, le-a cerut traducatorilor sa nu foloseasca cuvinte aparute dupa secolul xvii. In traducere, sa foloseasca doar cuvinte ce circulau in epoca respectiva – pe la 1600-1650. Interesanta cerinta, nu? :)

Callot a facut o multime de gravuri cu oameni din acea epoca, soldati, cersetori, peisaje, mizeriile razboiului, caractere din Commedia dell’arte. Deisgur ca ne intereseaza gravurile cu razboiul, si cele ale oamenilor vremi, dar ce mi-a atras atentia sunt gravurile despre Balli di Sfessania. Copii de la Giornale Nuovo ca mi-e lene sa dau din papagal. Sper sa nu se supere gagiul:

Balli di Sfessania

In about 1622, an album of etchings by the French graphic artist Jacques Callot (1592-1635) was published, under the title Balli di Sfessania…

The prints in this series – Callot’s most exuberant and delightful – depict dances known in Neapolitan dialect as the sfessania. Such dances, as Callot’s etchings demonstrate in salacious detail, are characterized by violent and sometimes obscene physical contortions and gesticulations. Each plate features a pair of figures pulled from the repertoire of popular entertainers, their balletic interactions running a comic gamut from mock grace to blatant crudity – source here.

*

Callot had lived in Rome from 1608, and then in Florence from about 1612. He was appointed to the court of Grand Duke Cosimo II in 1614, for whom he made numerous prints intended as official depictions of the various public festivities staged by the Medici Court. Presumably, Callot had ample opportunity to make sketches of the entertainers participating in these events, later to become source material for the Balli series, which Callot etched some time after he returned to his native Nancy.

*

I recognized some of the figures in these dances, or at least their names, as stock characters of the Commedia dell‘Arte: Pulcinella (not pictured here) and Scaramouche, for example. Many of the other names were unfamiliar to me, though: I had never heard of Maramao, say, or Cucurucu.

*

Interestingly, Callot’s works in this vein had a delayed but decisive literary influence. Amongst the first publications of the 19th-century German writer E.T.A. Hoffmann was a collection of tales entitled Fantasiest�cke in Callot’s Manier ‘Fantastic pieces in the manner of Callot’ (1814/15). A later story of Hoffmann’s, the marvellous Princess Brambilla (1820) was subtitled ‘Ein Capriccio nach Jakob Callot’.

The present images were all lifted from a Commedia dell‘Arte page at Guy Spielmann’s marvellous site Spectacles du Grand Si�cle, which collects many fascinating images relating to theatre in the 17th/18th Centuries. The final image, below, belongs to a different series of etchings, also by Callot, called Varie Figuri Gobbi (‘Various Hunchbacked Figures’)…

.

Personajul care ne intereseaza pe noi este Pulcinella, dar voi vorbi despre el in alta postare. By the way, m-am gandit sa fac site-ul multilingual, poate gasesc niste italieni sa ne dea informatii despre unele chestii. Ei le stiu, si miros datorita faptului ca sunt italieni, cum probabil ca englezi prind cu usurinta aluziile la Donne si alti, si francezi …la mai stiu eu cine. Om trai si-om vedea. Pana una alta, sa speram ca mai sunt romani care ar vrea sa se implice. :)

Am sa adun si ceva poze din Les misères de la guerre, pentru o viitoare postare, ca sa vedem cum era lumea lui Roberto in timpul razboiului.

De vazut:  Cyber Muse Jacques Callot Gallery.

 

Jean-Baptiste Morin

“Pentru soluţia acestei probleme legate de Punto Fijo,” urmă cardinalul, “acum şaptezeci de ani Filip al II-lea al Spaniei oferea o avere, iar mai tîrziu Filip al III-lea promitea şaisprezece mii de ducaţi rentă perpetuă şi două mii rentă viageră, iar Statele Generale ale Olandei treizeci de mii de florini. Nici noi nu ne-am zgîrcit cu ajutoarele în bani faţă de astronomi merituoşi… Apropo, Colbert, doctorul acela, Morin, sînt opt ani de cînd îl facem să aştepte…”

“Eminenţă, voi înşivă spuneţi că sînteţi convins că povestea aceea cu paralaxa lunară e o himeră…”

“Da, dar ca să-şi susţină ipoteza aceea a lui foarte îndoielnică, el a studiat cu eficacitate şi le-a criticat pe celelalte. Să-l facem să participe la acest nou proiect, ar putea să-i dea lămuriri domnului de San Patrizio. Să i se ofere o pensie, nu e nimic care să stimuleze ca banul bunele înclinări. Dacă ideea lui ar conţine un grăunte de adevăr, vom putea să ne asigurăm mai bine şi, în acelaşi timp, vom putea evita ca, simţindu-se părăsit în patria lui, să cedeze solicitărilor olandezilor. Mi se pare că tocmai olandezii sînt aceia care, văzîndu-i pe spanioli că şovăie, au început să trateze cu acel Galilei, iar noi am face bine să nu rămînem pe dinafară acestei situaţii…”

“Eminenţă”, zise Colbert ezitînd, “binevoiţi să vă amintiţi că Galilei a murit la începutul acestui an…”

“Adevărat? Să ne rugăm lui Dumnezeu să fie fericit, mai fericit decît i-a fost dat să fie în viaţă”.

“Şi oricum, şi soluţia lui a părut mult timp să fie definitivă, dar nu este…”

“Din fericire mi-ai luat-o înainte, Colbert. Dar să presupunem ca nici soluţia lui Morin nu face nici cît un ban găurit. Ei bine, noi să-l susţinem totuşi, să facem să se aprindă din nou discuţia în jurul ideilor lui, să stimulăm curiozitatea olandezilor: să facem în aşa fel ca să se lase ispitiţi, şi îi vom fi pus pentru cîtva timp pe adversari pe o pistă falsă. Vor fi bani bine cheltuiţi, în orice caz. Dar despre asta am vorbit de ajuns. Continuă, te rog, căci în timp ce San Patrizio află, voi învăţa şi eu.”

Cu compliments, Wikipedia.org:

Jean-Baptiste Morin (February 23, 1583—November 6, 1656), also known by his Latin pseudonym as Morinus, was a French mathematician, astrologer, and astronomer. Born in Villefranche, Yonne, in the Beaujolais, he began studying philosophy at Aix-en-Provence at the age of 16. He studied medicine at Avignon in 1611 and received his medical degree two years later. He was employed by the Bishop of Boulogne from 1613 to 1621 and was sent to Germany and Hungary during this time. He served the bishop as an astrologer and also visited mines and studied metals. He subsequently worked for the Duke of Luxembourg until 1629. Morin published a defense of Aristotle in 1624. He also worked in the field of optics, and continued to study in astrology. He worked with Pierre Gassendi on observational astronomy.

In 1630, Morin was appointed professor of mathematics at the Collège Royal, a post he held until his death.

A firm believer of the idea that the Earth remained fixed in space, Morin is best known for being opponent of Galileo and the latter’s ideas. He continued his attacks after the Trial of Galileo. Morin seems to have been a rather contentious figure, as he also attacked Descartes‘ ideas after meeting the philosopher in 1638. These disputes isolated Morin from the scientific community at large.

Morin believed that improved methods of solving spherical triangles had to be found and that better lunar tables were needed.

Morin and longitude

Morin attempted to solve the longitude problem. In 1634, he proposed his solution: it was based on measuring absolute time by the position of the Moon relative to the stars. It was a variation of the lunar distance method. Morin added some improvements to this method, such as better scientific instruments and taking lunar parallax into account. Morin did not believe that Gemma Frisius’ transporting clock method for calculating out longitude would work. Morin, unfailingly irascible, remarked, “I do not know if the Devil will succeed in making a longitude timekeeper but it is folly for man to try.”

A prize was to be awarded, so a committee was set up by Richelieu to evaluate Morin’s proposal. Serving on this committee were Étienne Pascal, Claude Mydorge, and Pierre Hérigone. The committee remained in dispute with Morin for the five years after he made his proposal. Morin refused to listen to objections to his proposal, which was considered impractical. In his attempts to convince the committee members, Morin proposed that an observatory be set up in order to provide accurate lunar data. He wrangled with the committee for five years.

In 1645, Cardinal Mazarin, Richelieu’s successor, awarded Morin a pension of 2,000 livres for his work on the longitude problem.

***

De asemenea vedeti:

Parallax

The Astrology of Jean-Baptiste Morin by Thomas Callanan

Astrology Books by Jean-Baptiste Morin

 

“Google Scholars” vs. Umberto Eco

Socially Symbolic Acts By Joseph Francese

This book discusses issues of broad cultural consequence by examining the work of three of Italy’s most prominent living novelists, Umberto Eco, Vincenzo Consolo,’ and Antonio Tabucchi. The introductory chapter continues a discussion of some of the topics already broached in the author’s Narrating Postmodern Time and Space (1997). It uses an approach that is both historicist and psychoanalytic to critically address topics in cultural studies and Italian studies. The book deals with fictions of very recent publication, many of which have been published after the turn of the millennium, filling important gaps in the critical bibliography. Close readings relate texts to their historical and cultural contexts, critiquing their ideology while preserving their utopian moments.

 

 

***

Postmodernism By Johannes Willem Bertens, Hans Bertens, Joseph P. Natoli

Featuring summaries of postmodernism’s greatest literary, cultural, and political champions written by a diverse group of scholars, Postmodernism: The Key Figures captures the dominance of a theoretical paradigm that has done nothing less than re-define the very terms of our knowledge and experience. Features summaries of postmodernism’s key figures, written by a diverse group of scholars. Highlights over fifty of postmodernism’s greatest literary, cultural and political champions. Includes an extensive bibliography of resources in postmodernism.

 

 

 

 

***

Umberto Eco and the Open Text By Peter E. Bondanella

 

The first comprehensive study in English of Umberto Eco’s theories and fictions.

 

 

 

 

 

 

***

Reading Eco By Rocco Capozzi

Umberto Eco, best known for his novels, “The Name of the Rose”, “Foucault’s Pendulum”, and “The Island of the Day Before”, has also written numerous scholarly books, including “A Theory of Semiotics, Semiotics and the Philosophy of Language”, “The Limits of Interpretation”, and “Apocalypse Postponed”, all from Indiana University Press.

 

 

 

***

Eco's Chaosmos By Cristina Farronato

While Umberto Eco’s intellectual itinerary was marked by his early studies of post-Crocean aesthetics and his spectacular concentration on linguistics, information theory, structuralism, semiotics, cognitive science, and media studies, what constitutes the peculiarity of his critical and fiction writing is the tension between a typically medieval search for a code and the hermeneutic representative of deconstructive tendencies. This tension between cosmos and chaos, order and disorder, is reflected in the word chaosmos. In this brilliant assessment of the philosophical basis of Eco’s critical and fictional writing, Cristina Farronato explores the other distinctive aspect of Eco’s thought – the struggle for a composition of opposites, the outcome deriving from his ability to elicit similar contrasts from the past and re-play them in modern terms. Focusing principally on how Eco’s scholarly background influenced his study of semiotics, Farronato analyzes The Name of the Rose in relation to William of Ockham’s,epistemology, C.S. Peirce’s work on abduction, and Wittgenstein’s theory of language. She discusses Foucault’s Pendulum as an explicit comment on the modern debate on interpretation through a direct reference to Early Modern hermetic thought, correlates The Island of the Day Before as a postmodern mixture of science and superstition, and reviews Baudolino as an historical/fantastic novel that once again situates the Middle Ages in a postmodern context. Eco’s Chaosmos demonstrates how Eco’s use of semiotic theory is important for an understanding of the postmodern aspects of today’s literature and culture.

***

Illuminating Eco By Charlotte Ross, Rochelle Sibley

This text covers the range of British scholarship on the prolific literary and theoretical work of Umberto Eco. With essays by scholars such as Michael Caesar and David Robey, the volume provides an overview of current research being carried out by a new generation of academics. In addition, it provides an opportunity to view the interaction between Eco’s fiction and his theoretical texts and suggests future avenues of research. The interdisciplinary nature of the contributions makes this collection accessible to Italianists and non-Italian speakers alike in order to situate Eco’s work in the wider literary and critical sphere. Contributions have been divided into four sections, with the first containing essays that engage with Eco’s writing through a strong awareness of the reading strategies suggested and required by his texts. The second section is composed of essays that discuss different approaches to interpretative strategies, including the relationship between Eco’s theoretical writing and his own fiction. The third part consists of new responses to Eco’s work, each of which questions previous theoretical interpretations and creates new applications for established approaches. Finally, the fourth section contains a written response from Eco himself to some of the questions raised by these essays, and a translation of the final chapter from his most recent publication, “Sulla letteratura”, which discusses the development of his narrative works from conception to execution.

***

 

 

Manzoni 2

Am cam tras chiulul, nu am mai adaugat nimic de ceva vreme. Mi-a mers si netu prost, si nici nu prea am avut timp. In plus, sunt asaltat de atat de multe lucruri despre care nu am habar incat imi pare ca orice as scrie ar fi o mare gogomanie. Mai citesc si recitesc, ce mai gasesc despre aceasta carte, dar nu se gasesc multe. Multe dintre articolele asa zis “de specialitate”, fac o multime de erori, sau se axeaza prea mult pe o singura idee (sau cel putin asa imi pare mie). Am o banuiala, in privinta lui Saint Savin, dar trebuie sa mai adun amprente, dovezi si alte probe.. :)

Nu pot sa mi-l scot din cap nici pe Manzoni asta, cu logodnici lui. Imi pare ca am fost nedrept in articolul precedent. Cand nu te poti exprima, mai bine taci.

Uite ce zice Eco despre Manzoni si Logodnici (de ce se scrie cu doi de “i”?), in doua dintre cartile sale:

In Logodnicii   un   preot   de   ţară   din secolul al vii-lea a cărui principală însuşire este laşitatea, în timp ce se intorcea într-o seară acasă recitîndu-şi breviarul, vede ceva ce n-ar fi dorit în ruptul capului să vadă, şi anume doi inşi …iniei care stau şi-1 aşteaptă. Un alt autor ar dori să satisfacă imediat nerăbdarea noastră de cititor şi ne-ar spune pe loc ce anume se petrece: cut to the chase. Manzoni nu face aşa. El face ceva care cititorului i se pare de neconceput. Iroseşte mai multe pagini, bogate în amănunte istorice, ca să ne explice cine erau bandiţii pe vremea aceea. Iar pe urmă, după ce ne-a spus asta, îl readuce în scenă pe don Abbondio, dar nu-1 face să se întîlnească cu bandiţii. Intîrzie în continuare:

“”Că cei doi pe care i-am descris mai sus stăteau acolo ca să aştepte pe careva, era un lucru prea evident; însă ceea ce-i displăcu mai mult lui don Abbondio fu aceea că-şi dădu seama, din anumite-gesturi, că cel aşteptat era el. Pentru că, la apariţia lui, aceia se priviseră unul pe altul în ochi, ridicînd capetele, cu o mişcare din care se ghicea că îşi spuseseră: el e; cel ce stătuse cu picioarele încrucişate, se ridicase, tîrindu-şi picioarele pe stradă; celălalt se dezlipise de lingă zid; şi amîndoî îi veneau în întîmpinare. El, ţinindu-şi întruna breviarul deschis dinainte-i, ca şi cum ar fi citit, îşi înălţa privirea pe deasupra, ca să le iscodească mişcările, şi văzîndu-i cum vin chiar în întîmpinarea lui, fu asaltat in pripă de o mulţime de gînduri. Se întrebă în grabă swea hii, dacă, între el şi ciomăgari, era vreo ieşire de uoară, la dreapta sau la stînga; şi-şi răspunse în graba ca  nu. Işi făcu în pripă o socoteală, dacă păcătuise cumva împotriva vreunui potentat, împotriva vreunui ins nia răzbunător; dar, chiar şi în tulburarea aceea, martorul consolator, conştiinţa, îl făcea sa se simtă întrucîtva ocrotit-ciomăgarii însă se apropiau, privindu-l ţintă. îşi duse arătătorul şi mijlociul la guler, ca pentru a şi-l aranja; şi, tot ocolindu-şi gîtul cu cele două degete, îşi întorcea în timpul ăsta capul îndărăt, strîmbîndu-şi şi gura, şi privind cu coada ochiului, pînă unde putea, ca să vadă dacă nu vine cineva, dar nu văzu pe nimeni. Îşi aruncă ochii, pe deasupra zidului peste cîmp: nimeni; apoi, altă privire mai scurtă pe drum, înaintea lui; nimeni, decît ciomăgarii. Ce să facă?”"”

Ce să facă? Observaţi că această întrebare este direct adresată nu numai lui don Abbondio, dar şi cititorului. Manzoni e maestru în a-şi amesteca naraţiunea cu neaşteptate “şi prefăcute apeluri la cititorii săi, iar acesta e printre cele .mai puţin prefăcute, Ce-aţi fi făcut dumneavoastră în locul lui don Abbondio? Acesta e un exemplu tipic despre felul cum autorul model, sau textul. îl invită pe cititor să facă; plimbare inferenţială. înfîrzierea foloseşte  la a stimula această plimbare. Să se observe, apoi, că cititorul, evident nu se întreabă ce să facă, pentru că e clar că don Abborrt n-are nici o cale de scăpare. Cititorul îşi vîră şi el degetele pe sub guler, dar nu ca să se uite înapoi, ci ca sa privească înainte la desfăşurarea acţiunii: este invitat întrebe ce-ar putea să vrea doi ciomăgari de la omul liniştit şi inofensiv. Eu n-am să vă spun ce. Dacă nu aţi pînă acum Logodnicii, rău aţi lacul, şi ar fi momentul citiţi. Oricum, aflaţi că totul porneşte de la întîlnirea de sus.

Am putea să ne întrebăm însă, dacă mai era necesar ca Manzoni să introducă informaţiile acelea istorice desji r’ie plătite. Se ştie foarte bine că cititorul e ispitit să sară . %i^~~~sT orice cititor al Logodnicilor a făcut astei, cel P   •   prjma dată. Ei bine, chiar şjrUmpul care se cere ca sâ*   \ r frjp^ii paginile ce nu se citesc. Face părte dintr-o strategie ‘.”r’iTvă  pentru că autorul model ştie (chiar dacă de multe ori autorul empiric n-ar şti să exprime concerta…..

într-o ori: ce parte din conţinutul povestirii.

That the two described above were on the lookout for some one, was but too evident; but what more alarmed Don Abbondio was, that he was assured by certain signs that he was the person expected; for, the moment he appeared, they exchanged glances, raising their heads with a movement which plainly expressed that both at once had exclaimed, ‘Here’s our man!’ He who bestrode the wall got up, and brought his other leg into the path: his companion left leaning on the wall, and both began to walk towards him. Don Abbondio, keeping the breviary open before him, as if reading, directed his glance forward to watch their movements. He saw them advancing straight towards him: multitudes of thoughts, all at once, crowded upon him; with quick anxiety he asked himself, whether any pathway to the right or left lay between him and the bravoes; and quickly came the answer, – no. He made a hasty examination, to discover whether he had offended some great man, some vindictive neighbour; but even in this moment of alarm, the consoling testimony of conscience somewhat reassured him. Meanwhile the bravoes drew near, eyeing him fixedly. He put the fore finger and middle finger of his left hand up to his collar, as if to settle it, and running the two fingers round his neck he turned his head backwards at the same time, twisting his mouth in the same direction, and looked out of the corner of his eyes as far as he could, to see whether any one was coming; but he saw no one. He cast a glance over the low wall into the fields – no one; another, more subdued, along the path forward – no one but the bravoes. What is to be done?

“Sase plimbari prin padurea narativa”

Don Abbondio si oameni lui don Rodrigo

*******

Vom spune, mai curînd, că un text narativ introduce semnale  textuale  de  tip  diferit pentru  a     sublinia că disjuneţia care urmează a se produce este relevantă. Să le spunem semnale de suspens. Pot consta, de exemplu, într-o amînare a răspunsului la întrebarea implicită a ci­titorului. Să ne gindim la paginile despre decrete pe care Manzoni le introduce între apariţia tîlharilor în faţa lui don Abbondio şi povestirea a ceea ce-i vor spune tîlharii. Pentru mai multă siguranţă, autorul se străduieşte să ne semnaleze şi starea de aşteptare a personajului (care coin­cide cu a noastră şi în acelaşi timp întemeiată) de două ori, înainte şi după digresiunea despre decrete :

(27) „/■■■/ văzu ceva ce nu se aştepta şi nici n-ar ji dorit să vadă : doi bărbaţi, stind [..■] (urmează descrierea tîlharilor, pe urmă se inserează - alimentînd suspens-ul - lunga discuţie despre decrete ; apoi textul se reia cu alte semne de suspensie).

[...] Că cei doi inşi înfăţişaţi rnai sus stăteau acolo aşteptind pe cineva, era mult prea evident [...]

[...] Îşi  puse   imediat  întrebarea  dacă  între  tîlhari  şi  el era vreo cărare [...]

[...] Işi cercetă grabnic amintirile, ca să-şi dea seama dacă nu cumva păcălutuise împotriva vreunui puternic [...] Îşi virî ară­tătorul  si  mijlociul  miinii  stingi  între  git  şi  guler  [...]  apoi aruncă o privire pe deasupra zidului, spre cîmp [...] Ce să facă ? *

Uneori semnale de suspens sînt date de diviziunea pe capitole, prin care sfîrşitul capitolului coincide cu situa­ţia de disjuncţie. Uneori, naraţiunea avansează în epi­soade şi introduce o perioadă de timp obligatorie între întrebare (nu întotdeauna implicită) şi răspuns. Spunem atunci că intriga, la nivel de structuri discursive, acţio­nează în pregătirea aşteptărilor Cititorului Model la ni­vel de fabulă, şi că destul de des aşteptările cititorului sînt sugerate descriind situaţii explicite de aşteptare, de­seori spasmodică, ale personajului.

Lector in fabula

Scuze, pentru greselile din citatele de mai sus. Dar cartile sunt scanate….si cam asha apar. Nici eu nu le-am putut citi ca lumea, si nu am gasit versiunea in engleza. Asta e.

Adaug si o imagine, care nu are nici o legatura cu acest post, sau cu cartea si siteul nostru, dar cine stie poate-i gasim vreo legatura in viitor.

E mai frumos un text cu poze, nu?

Velazquez - Meninas (1656)

 

Alessandro Manzoni – Logodnicii

Am terminat recent de citit cartea Logodnicii de Alessandro Manzoni. Pe undeva am citit ca Eco s-a inspirat din cartea asta, atat in ce priveste asediul de la Casale, cat si in creerea pesonajului Ferrante – e drept in cartea lui Manzoni, gasim un caracter secundar cu numele de Ferrante. Mie totusi aceste legaturi imi par destul de mici. AAa… era sa uit, alta asemanare e ca in ambele carti, autorul vorbeste de un manuscris gasit, construindu-si naratiunea pe aceste documente. In Logodnicii, e o carte (sau scrieri) ale unui anonim, in Insula, “scrisorile” lui Roberto.

Am zis sa scriu cateva randuri akum cand tocmai am terminat de citit cartea, dar habar nu am ce sa scriu. Intr-adevar se pomeneste de asediul de la Casale, cum a fost schimbat Gonzalo cu Spinola, moartea lui Spinola, ravagiile facute de armate in drumul lor spre Casale, ciuma de la Milan si imprejur, si avem si un Ferrante.

Nu pot sa spun ca m-a impresionat in mod deosebit cartea, desi din cand in cand are unele sclipiri. Sclipiri putine totusi. Din cate am inteles, aceasta carte e foarte apreciata in Italia, si e pe programa scolara. Deci orice student din scoala Italiana, vrea nu vrea da peste ea. Nu stiu exact in ce clasa o studiaza, dar se pare ca o studiaza de le iese pe nas “I Promessi Sposi” :)

Cartea am citit-o online aici: I Promessi sposi (The Betrothed) English version

I Promesso Spozi de Alessandro Manzoni

Daca apasati pe imaginea de mai sus, va duce la un site unde sunt poze referitoare la unele scene din carte. Am sa redau cateva randuri, in care se vorbeste de Ferrante:

When we have said of Donna Prassede that she was dead, we have said all; but Don Ferrante, considering that he was a man of erudition, is deemed by our anonymous author worthy of more extended mention; and we, at our own risk, will transcribe, as nearly as possible, what he has left on record about him.

He says, then, that, on the very first whisper of pestilence, Don Ferrante was one of the most resolute, and ever afterwards one of the most persevering, in denying it, not indeed with loud clamours, like the people, but with arguments, of which, at least, no one could complain that they wanted concatenation.

`In rerum natura,` he used to say, `there are but two species of things, substances and accidents; and if I prove that the contagion cannot be either one or the other, I shall have proved that it does not exist – that it is a mere chimera. Here I am, then. Substances are either spiritual or material. That the contagion is a spiritual substance, is an absurdity no one would venture to maintain; it is needless, therefore, to speak of it. Material substances are either simple or compound. Now, the contagion is not a simple substance; and this may be shown in a few words. It is not an ethereal substance; because, if it were, instead of passing from one body to another, it would fly off as quickly as possible to its own sphere. It is not aqueous: because it would wet things, and be dried up by the wind. It is not igneous; because it would burn. It is not earthy; because it would be visible. Neither is it a compound substance; because it must by all means be sensible to the sight and the touch; and who has seen this contagion? who has touched it? It remains to be seen whether it can be an accident. Worse and worse. These gentlemen, the doctors, say that it is communicated from one body to another; for this is their Achilles, this the pretext for issuing so many useless orders. Now, supposing it an accident, it comes to this, that it must be a transitive accident, two words quite at variance with each other; there being no plainer and more established fact in the whole of philosophy than this, that an accident cannot pass from one subject to another. For if, to avoid this Scylla, we shelter ourselves under the assertion that it is an accident produced, we fly from Scylla and run upon Charybdis: because, if it be produced, then it is not communicated, it is not propagated, as people go about affirming. These principles being laid down, what use is it to come talking to us so about weals, pustules, and carbuncles? . . .`
`All absurdities,` once escaped from somebody or other.
`No, no,` resumed Don Ferrante, `I don`t say so: science is science; only we must know how to employ it. Weals, pustules, carbuncles, parotides, violaceous tumours, black swellings, are all respectable words, which have their true and legitimate signification: but I say that they don`t affect the question at all. Who denies that there may be such things, nay, that there actually are such? All depends upon seeing where they come from.`
Here began the woes even of Don Ferrante. So long as he confined himself to declaiming against the opinion of a pestilence, he found everywhere willing, obliging, and respectful listeners; for it cannot be expressed how much authority the opinion of a learned man by profession carries with it, while he is attempting to prove to others things of which they are already convinced. But when he came to distinguish, and to try and demonstrate that the error of these physicians did not consist in affirming that there was a terrible and prevalent malady, but in assigning its rules and causes; then (I am speaking of the earliest times, when no one would listen to a word about pestilence), then, instead of listeners, he found rebellious and intractable opponents; then there was no room for speechifying, and he could no longer put forth his doctrines but by scraps and piecemeal.

`There`s the true reason only too plainly, after all,` said he; `and even they are compelled to acknowledge it, who maintain that other empty proposition besides . . . Let them deny, if they can, that fatal conjunction of Saturn with Jupiter. And when was it ever heard say that influences may be propagated . . . And would these gentlemen deny the existence of influences? Will they deny that there are stars, or tell me that they are placed up there for no purpose, like so many pin – heads stuck into a pin – cushion? . . . But what I cannot understand about these doctors is this; to confess that we are under so malignant a conjunction, and then to come and tell us, with eager face, `Don`t touch this, and don`t touch that, and you`ll be safe!` As if this avoiding of material contact with terrestrial bodies could hinder the virtual effect of celestial ones! And such anxiety about burning old clothes! Poor people! will you burn Jupiter, will you burn Saturn?`

His fretus, that is to say, on these grounds, he used no precautions against the pestilence; took it, went to bed, and went to die, like one of Metastasio`s heroes, quarrelling with the stars.

And that famous library of his? Perhaps it is still there, distributed around his walls.

Cartea e interesanta de citit, mai mult din perspectiva istorica. E interesant, felul cum vorbeste despre ciuma, vremurile de atunci etc. Oricum, te face sa respiri putin aerul vremi. Mi-a placut si capitolul, in care se povesteste cum a ajuns Signora, maicuta, si i se face putin profilul psihologic. Defapt, aproape tutoror caracterelor li se face un profil —daca mai stau sa scriu mult, incet, incet vad ca incep sa apreciez cartea – de aia mai bine ma opresc acum. Sper sa gasesc mai multe de spus, in viitor.

 

Matrix, unloaded, reloaded, unloaded, reloaded etc.

Celestial alphabet, from Jacques Gaffarel's Curiosités innouies, 1637

Cît despre cercul fraţilor Dupuy, englezii nu erau acolo populari: erau identificaţi cu personagii ca Robertus a Fluctibus, Medicinae Doctor, Eques Auratus şi Armigero oxoniense, împotriva căruia se scriseseră felurite broşuri, luîndu-i-se în dispreţ excesiva încredere în operaţiile oculte ale naturii. Însă în acelaşi cerc era primit un ecleziastic muncit de diavol ca domnul Gaffarel, care, în ceea ce privea credinţa în curiozităţi nemaiauzite, nu se lăsa mai prejos de nici un britanic,

***

Sfătuit de monseniorul Gaffarel (în şoaptă, ca să nu audă ceilalţi frecventatori ai familiei Dupuy, fiindcă nu prea credeau în lucrurile astea) citea Ars Magnesia de Kirker, Tractatus de magnetica vnlnerum curatione de Goclenius, pe Fracastoro, Discursus de unguento armario al lui Fludd, şi Hopolochrisma spongus de Foster. Devenea tot mai ştiutor în a-şi traduce învăţătura în poezie şi a putea într-o bună zi să strălucească în elocinţă, mesager al simpatiei universale, acolo unde era umilit într-una de elocinţă altora.

***

Nu ştiu cît anume ştia Roberto despre enigmele Evreilor, care totuşi erau foarte la modă în timpul acela, dar, dacă-l frecventa pe domnul Gaffarel, cîte ceva ar fi trebuit să audă: fapt e că Evreii pe seama porumbelului construiseră adevărate turnuri.

***

Roberto nu se putea gîndi la Canonicul de Digne, sau la domnul Gaffarel aşternîndu-se cîmpului în galop către închisoarea lui

***

Mare e gradina ta Doamne, probabil ca ar spune cineva care i-ar cunoste pe acesti oameni de stiinta ai vremi. Uneori iti vine greu sa crezi ca au fost personaje reale. Par a fi luati dintr-o poveste. Interesanta metoda de a construi “fantezii”, bazate pe realitate. Daca cineva ar putea calatori in timp, ar fi destul de uimit.

Jacques Gaffarel, pe langa ca era preot, ocultist si astrolog, ajunsese si bibliotecarul lui Richelieu, si a scris cateva carti despre ocultism si alte minuni. “Ocultism”, poate e prea mult spus. Facuse o harta a cerului, si spunea ca stelele seamana cu o scriere ebraica, si ar fi putea citite ca o carte. Ideea este, ca era bagat in fel de fel de teorii aberante, si simtim ca Eco, il ridiculizeaza. Daca Gaffarel a fost unul din mentori lui Roberto, ne putem imagina ce era in mintea bietului baiat. Robertus a Fluctibus, e Robert Fludd, fizician, astrolog si mistic englez, ce nu prea era inghitit de cercul de “intelepti” francezi, al fratilor Dupuy, pe care-l frecventa Roberto.

CELESTIAL ALPHABET EVENT The work of a Christian kabbalist of the seventeenth century, it can be best compared to contemporary attempts to model poetic structures on — or read them into — natural phenomena. Here as elsewhere the key is calligraphic: a form of the (Hebrew) alphabet ("magic letters") going back to the Hellenistic period, in which the lines of the letters culminate in rounded points, permitting a later application to the night sky, where patterns of stars (points joined by "lines") can then be read as letters, groups of letters read as words, etc. In the process the sky becomes a massive concrete or visual poem, whose words or "messages" are constantly transforming.

Dr. Robert Fludd, Robertus a Fluctibus, Medicinae Doctor, Eques Auratus şi Armigero oxoniense

O pagina din: "Curiositez inouyes sur la sculpture talismanique des Persans, horoscope des Patriarches et lecture des estoiles" de Jacques Gaffarel